Verticalitatea în trăire

Asculta acest articol

Omul are tendinţa uneori de a-i judeca pe cei de lângă el fără a se privi pe sine cu atenţie. Observă defecte chiar şi acolo unde nu sunt. Acest comportament este izvorât din dorinţa sa de a-şi evidenţia superioritatea faţă de aproapele, din dorinţa de a-şi demonstra sieşi că este mai bun, mai eficient, mai îndreptăţit la admiraţia celorlalţi. El este centrul, unicul, the special one, iar semenii sunt doar ceilalţi, care au menirea, obligaţia de a gravita în jurul său. Din punctul său de vedere, el concurează cu Dumnezeu. Prin caracterul său inundat de atitudini duplicitare Îl îndepărtează pe Domnul de pe tronul din centrul fiinţei sale. Astfel, omul îşi pierde busola care ar fi trebuit să-i indice direcţia corectă, rătăcindu-se. Călătoria în afara lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, este o prăbuşire galopantă în abisul iubirii exagerate de sine, în prăpastia păcatului. Dumnezeu este sensul existenţei.

Acest comportament nu face altceva decât să alimenteze făţărnicia,  invidia şi egoismul unui om care se rupe cu uşurinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză din comuniunea iubitoare cu semenii săi. Înainte de a-şi judeca aproapele, omul ar trebui să se judece pe sine. Judecându-se în mod cert, va realiza că şi el este un om ca toţi ceilalţi, cu calităţi şi defecte, cu realizări şi eşecuri, cu temeri şi puncte forte, cu daruri care au fost valorificate şi cu talanţi care au fost îngropaţi în pământul neroditor al neglijenţei şi al uitării; îsi va da seama că are o conştiinţă, care în anumite momente a adormit, dând frâu liber pornirilor firii spre plăceri efemere. Este foarte uşor să calomniezi, să denigrezi, să arunci cu noroi, mânjind demnitatea altuia. Eu cred că dacă fiecare om s-ar pune în locul celui calomniat/judecat/invidiat s-ar modifica substanţial raporturile interumane.

Creştinul are datoria de a se comporta demn în relaţiile cu semenii săi şi cu Dumnezeu, punând pe prim-plan sinceritatea în orice acţiune pe care o întreprinde. Însă, ispitele sunt foarte mari. De multe ori, pentru a-şi atinge un obiectiv, omul lasă la o parte principiile sănătoase după care se ghidase în viaţă până la un moment dat şi face compromisuri cu sine însuşi, apelând la falsitate, la o atitudine ambiguă, menită de a-i induce în eroare pe cei cu care lucrează. Arborează la vedere un drapel alb al purităţii, al nevinovăţiei, al bunelor intenţii, iar în sine recurge la diverse comploturi de discreditare a celor apropiaţi lui. Nu se sfiieşte să invidieze în taină, să mintă, să şantajeze, să ameninţe, să se comporte cu viclenie pentru a reuşi să ajungă acolo unde şi-a propus. Acest om “cu două feţe”, care “unele grăieşte şi altele gândeşte”, vine să definească profilul făţarnicului, al ipocritului.

Azi, la fel ca oricând, omul are tendinţa de a face fapte bune doar cu intenţia de a fi remarcat de către cei din apropiere şi de a culege elogii, fără a trăi, însă, cu intensitate maximă binele pe care a reuşit să-l facă cuiva. Fățarnicul se bucură vădit pentru succesele altuia, iar după despărţirea de acea persoană își manifestă regretul că nu a fost el însuși capabil de acele reuşite. Iată că, făţărnicia se înfrăţeşte cu invidia, ambele alimentându-se din răutate şi din egoism. “Nosce te ipsum”, zice un dicton latin. “Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi “fii tu însuţi”, abandonând falsitatea care tinde să-ţi copleşească sufletul. Domnul Iisus Hristos pledează elocvent pentru consecvenţa în cuvânt: “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei V; 37). Cuvântul se cere a fi transpus în faptă, fiecare persoană (care se pretinde a avea verticalitate în trăire) vădind transparenţă şi sinceritate în gând, vorbă şi acţiune.

Numai trăind în adevăr poţi pretinde că eşti un adevărat creştin, demn de a purta numele lui Hristos. Schimbarea în bine, vindecarea societăţii trebuie să înceapă cu mine însumi. Pot schimba pe cineva doar dacă sunt eu, în prealabil, schimbat. Dacă propria mea viaţă nu mă recomandă, nu voi putea face nimic. Dacă eu însumi nu sunt o pildă, nu sunt altceva decât o formă fără fond, nu sunt altceva decât o şcoală fără dascăl.
Verticalitatea în trăire ne defineşte ca oameni.
Preot dr. Cristian Boloş