Vasile Lucaciu, autorul intelectual  al Memorandului din 1892

Asculta acest articol

Mai 1894 – Mai 2016: 122 de ani de la procesul memorandiştilor

Satu Mare, din păcate, nu se poate lăuda cu prea multe personalităţi istorice de excepţie. Nu pentru că nu ar fi existat. Istoria acestui ţinut este plină de evenimente şi de oameni excepţionali. Trebuie doar redescoperiţi şi readuşi în actualitate. Câţiva cercetători, profesionişti sau amatori, se apleacă asupra documentelor prăfuite şi scot la iveală fapte şi oameni care, în fond, se află la temelia culturii noastre, române, maghiare, ucrainene sau germane.

Ardealul, nord-vestul său, fostul comitat Satu Mare, Partium sau fiecare localitate în parte, oferă suficiente date pentru a considera această bucată de ţară o zonă multiculturală, multilingvistică, de o diversitate greu de imaginat atâta vreme cât nu te apleci asupra documentelor. Este adevărat că nu întotdeauna documentele se află la îndemână, într-o ordine desăvârşită. Nu a existat niciodată un proiect menit să scoată la suprafaţă valorile trecutului. Dar căutarea în sine are semnificaţia sa. Constantin Lucaciu spunea că naţionalităţile vor ajunge într-un punct în care vor concura numai prin cultură. Competiţia dintre culturi a existat şi continuă să existe. Ia însă mereu alte forme. A existat şi încă există un alt tip de competiţie, cea politică. Dură, necruţătoare, folosind de multe ori metode neprincipiale.

Dacă ar trebui să aruncăm o privire în trecut pentru a lua sub lupă o anumită perioadă, am constata că înţelegem foarte puţin din spiritul acelei epoci. Sau, şi dacă înţelegem, nu acceptăm sistemele lor de valori. Cu o sută şi ceva de ani în urmă politica, limba, cultura, raporturile dintre oameni se supuneau altei ordini, altui sistem de gândire. De neacceptat astăzi. Şi greu de imaginat. Dar real. Suntem, deopotrivă români şi maghiari, urmaşii unor oameni care au crezut în buna convieţuire, dar şi în supremaţia culturii lor.

Niciodată ca în perioada Memorandului nu s-a atins o cotă atât de înaltă a confruntării de idei dintre naţionalităţile din vechiul Imperiu Austro-Ungar. Fiecare naţionalitate are partea ei de istorie, adevărul ei. Un Aurel C. Popovici vedea ca soluţie a ieşirii din criza ce cuprindea Austro-Ungaria crearea unui stat multilingvistic.

Iată ce nota în 1906, în prefaţa volumului “Stat şi Naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari”: “am fost în mod permanent, şi am rămas şi astăzi, un convins partizan al ideii unei Austrii-mari şi unitare.”

Aveau să câştige cei ce mizau pe autodeterminare. Fiecare naţionalitate urma să-şi aleagă singură destinul, în funcţie de ponderea fiecăreia. Pe noi ne interesează, de data aceasta, acele personalităţi istorice care au pariat pe autodeterminare, până la urmă pe unirea Transilvaniei cu România. Din acest punct de vedere noi, sătmărenii şi maramureşenii, avem şansa de a-l fi avut pe unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a dat bătrânul pământ transilvan, Vasile Lucaciu.

De data aceasta am dori să ne oprim asupra unei perioade care a marcat modul de gândire al liderilor românilor de la sfârşitul secolului 19, cunoscuţi sub genericul de memorandişti.

Memorandul din 1892 a reprezentat fără îndoială cel mai important act politic din Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acea perioadă s-au produs schimbări majore în ideologia mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Istoricii susţin că ideologia Memorandului s-a identificat până la un punct cu mişcarea care se crease în jurul ziarului “Tribuna”, mişcare cunoscută sub numele de tribunism.

Ideologia Memorandului, susţinută consecvent de “Tribuna”, atacă fundamentele de drept ale ideii de stat naţional maghiar, declarând că “românii nu pun chestiunea cine să steie în fruntea guvernului, că mai cu seamă că cei ce sunt în fruntea guvernului să guverneze în folosul şi în favorul tuturor cetăţenilor patriei”. De aceea denunţă falsul constituţionalism, falsul parlamentarism şi legile care atentează la libertăţile oamenilor şi ale colectivităţii naţionale.

Finalizarea şi prezentarea Memorandului către Curtea de la Viena a fost facilitată de opinia publică internă şi internaţională tot mai favorabilă din perioada respectivă.

În anul 1891 a apărut la Bucureşti “Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, la care vor răspunde studenţii unguri. Acestora din urmă Aurel C. Popovici, student pe atunci la Graz, le va da faimoasa “Replică”, în numele tuturor studenţilor români din monarhie. Toate aceste scrieri au avut un amplu ecou  şi vor crea atmosfera favorabilă finalizării acţiunii memorandiste.

Vasile Lucaciu, implicat în redactarea finală a Memorandului 

În această atmosferă ce pregătise spiritele, între 20-22 ianuarie 1892 s-a desfăşurat la Sibiu a cincea Conferinţă Naţională a Partidului Naţional Român, unde se decide prezentarea fără nicio amânare a Memorandului la Viena în faţa împăratului. Astfel, Comitetul central al PNR s-a întrunit la Sibiu în zilele de 25-26 martie 1892, când s-a stabilit definitiv textul Memorandului. Probabil că atunci Comitetul, sau măcar o parte din el, a decis publicarea textului Memorandului. Din procesul-verbal luat la această importantă şedinţă aflăm că, alături de Iuliu Coroianu, şi Vasile Lucaciu a fost însărcinat cu redactarea finală a textului.

Tot atunci s-a hotărât ca Memorandul să fie înaintat împăratului de o delegaţie impunătoare de 300 de români, reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale şi ai zonelor locuite de români din tot cuprinsul monarhiei. Transcrierea în curat a textului stabilit şi traducerea lui, după cum declara Vasile Lucaciu doi ani mai târziu, la procesul din 7-25 mai 1894, au fost încredinţate lui Eugen Brote, care l-a prezentat apoi la Viena, pentru obţinerea semnăturilor. Textul Memorandului a fost tradus în mai multe limbi străine şi s-a bucurat de o mare circulaţie în mediile politico-diplomatice europene. Exemplarul destinat împăratului a fost realizat în limbile română, germană şi maghiară prin pana caligrafului R. Pick din Viena. În acelaşi timp, Memorandul a fost tipărit sub formă de broşură, într-un tiraj de 7.500 exemplare în limba română, 700 de exemplare în limba franceză, 700 de exemplare în limba italiană, 500 de exemplare în limba germană şi 500 de exemplare în limba maghiară, la Institutul Tipografic din Sibiu. Versiunea germană, definitivată pentru exemplarul caligrafiat, aparţine lui Eugen Brote, cea maghiară lui Septimiu Albini, iar cea franceză şi italiană îi apraţine lui Ioan Slavici.

Se cunoaşte şi o ediţie în limba maghiară apărută la editura L. Bergmann din Viena. Textul apare şi în paginile ziarelor “Tribuna” din Sibiu, “Dreptatea”, din Timişoara şi “Gazeta Transilvaniei” din Braşov.

Memorandul condamnă politica de asimilare dusă de autorităţi de pe alte poziţii. Între acestea, pe un plan deloc neglijabil s-a situat perspectiva demografică. Apelul la numărul majoritar al românilor din Transilvania vine să confere mai multă greutate memoriului fruntaşilor mişcării de emancipare naţională.

6 mai 1892: doi sătmăreni în vizită la regele Carol I, Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu

Regele Carol I avea legături cu principalii conducători politici din Transilvania, încurajând mişcarea memorandistă. Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu au fost primiţi în audienţă de rege în mai multe rânduri.

Prima întâlnire a avut loc în 10 mai 1891, cu ocazia jubileului de 25 de ani de la urcarea pe tron. Tot atunci a avut loc şi Congresul Ligii Culturale, unde, alături de Lucaciu şi Coroianu, au mai participat G. Pop de Băseşti, V. Babeş, A. Mureşianu şi alţi fruntaşi transilvăneni. Audienţa din 6 mai 1892 a fost programată cu prilejul zilei onomastice a reginei Elisabeta.

Conversaţia din 6 mai  1892, chiar incomplet consemnată de Lucaciu, ne ajută să înţelegem relaţiile ce existau în această perioadă între memorandişti şi regele României.

“În 4 Mai 1892 am adresat d-lui general Barozzi o scrisoare, în care am cerut se ne mijlocească o audienţă la M. Sa. Regele. (n.r. – Constantin Barozzi – 14 octombrie 1833 – 15 aprilie 1921, Bucureşti, a fost un politician şi general român. De-a lungul carierei a deţinut numeroase funcţii politico-administrative sau militare, printre care se numără cea de senator şi cea de şef al Casei Regale) Cererea am iscălit-o ambii: Coroian şi Lucaciu. Asta au fost la 1 1/4 pomeridiane. La 3 1/4 ne-au şi venit răspunsul dorit că în 6 Mai 1892 la 2 oare pomeridiane vom fi primiţi.

Până la acest termen am avut dese întâlniri cu prietenii noştri. Consfătuirile şi conversaţiunile cu aceşti prieteni se află descrise pe alte hârtii, în ziarul ce este la Lucaciu. Nimic mângâitor, nimic încurajator din aceste întâlniri, decât o caldă interesare şi o deprimare pentru starea la care au ajuns lucrurile în România, cea ce îşi află totdeauna răsunetul său şi aici la noi. Cu îngrijire şi cu multă anxietate am aşteptat oara de audienţă.

Era ziua onomastică a M. sale Reginei Elisabeta. Cugetam întru noi că audienţa s-a fixat pe acea oră neobişnuită, sau pentru ca se isprăvească cu noi în două date, sau – ne făceam o speranţă dulce – ca să aibă timp de a vorbi cu noi mai pe larg. Har Domnului! asta din urmă s-a adeverit.

6 Mai 1892

În zioa şi ora fixată pentru audienţă am fost la palat. Gentilul general Barozzi ne-au primit în sala de aşteptare, iar ofiţerul de ordonanţă ne-au dat semnul de plecare şi camerierii curţii ne-au întrodus în sala de audienţă.

Maiestatea Sa, adâncit în cetire într-o odaie de lângă salon, la intrarea noastră ne-au venit înainte, şi cu zâmbet cordial ne-a salutat de binevenire. Făcând închinăciunea de salutare Coroian au rostit următoarele cuvinte;

Maiestatea Voastră!

Maiestatea Sa au primit cu afabilitate şi cu mulţămită espresiunile de devotament rostite de Coroian, şi ne-au întrebat, ce bine, ce veste i-am adus din ţara noastră?

– Coroianu. Maiestate! românii din regatul Ungariei fii credincioşi ai naţiunei şi cetăţeni loiali ai patriei au urmărit şi urmăresc cu tărie acea linie de conduită politică, care este după convingerea noastră şi spre gloria înaltei Case domnitoare a Habsurgilor. În aceste nizuinţe, am avut şi avem de a ne lupta pururea cu aceleaşi greutăţi, cu aceiaşi duşmani, adecă cu sistemul politic din patria noastră, care ne împiedică în dezvoltarea noastră firească, ne amăreşte viaţa, ne împinge în direcţiunea care nu este în consonanţă cu tradiţiunile naţiunei române, nici cu justele noastre aspiraţiuni. Noi am avut fericirea de a căpăta poveţe şi svaturi înţelepte  M(aiestatea) V(oastră) chiar acum e anul, şi noi fideli acelor înalte lumini am lucrat din toate puterile spre întărirea convieţiunilor acestora în inimile fraţilor noştri români, şi azi avem bucuria de a vă vesti, Maiestate, că românii din regatul Ungar au decis în unanimitate în conferenţa noastră electorală din 20-21 ianuarie a.c. ca să adreseze la M.Sa Memoriul nostru un memorand ce se arete situaţiunea politică ce ni i-au creat şi se se propună M. Sale justele noastre postulate dovedind că situaţiunea noastră au ajuns se fie nesuferibilă şi cerând intervenirea M. Sale înspre îndreptarea relelor şi spre liniştirea celor mai loiali şi credincioşi supuşi ai M. Sale, a românilor.

– Maiestatea Sa. Mă bucur de asta, bine aţi făcut, asta este calea cea bună, pe care aveţi se înaintaţi. Aş dori se ştiu, ce conţine memorialul Dumneavoastră.

– Coroianu spune întreg conţinutul memorialului, analizând toate părţile lui singuraticeŞ dreptul istoric, autonomia Transilvaniei, legile fundamentali, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legea electorală, legea presei, causa bisericilor şi a instrucţiunei publice, economia naţională, etc.

– Maiestatea Sa. Prea bine, acum să-mi spuneţi când voiţi a-l prezenta M. Sale?

– Coroianu. S-au decis în comitet, ca se se aştearnă memoriul încă în cursul lunei acesteia, pe la sfârşit.

– Maiestatea Sa. Şi voiţi a-l duce la Viena?

– Coroianu. Da, Maiestate, la Viena.

– Maiestatea Sa. Eu sunt de părere că la Viena nu veţi fi primiţi şi veţi fi îndrumaţi, să-l prezentaţi în Budapesta.

– Coroianu. Maiestate, asta nu o putem şti, dar noi vom încerca întâi să-l prezentăm în Viena şi acolo vom vedea cum avem să ne procedăm mai departe.

– Maiestatea Sa. Când vine M. Sa. Suverenul dv. la Budapesta?

– Lucaciu. Vine pe serbările jubileului de încoronare, pe 8 Iunie a.c.

– Maiestatea Sa. Ei bine, n-ar fi mai comod ca se presentaţi memoriul tot cu această ocasiune?

– Lucaciu. Nu credem Maiestate se fie lucru oportun pentru noi, de oară-ce memoriul nostru este îndreptat chiar contra sistemului politic azi în vigoare şi ar fi o mare disonanţă în mijlocul festivităţilor, ce se vor aranja cu acea ocasiune în Budapesta. Apoi mai vine şi acea împrejurare că în Budapesta am fi încolţiţi şi batjocoriţi, fiind acolo spiritul public de tot corupt prin şovinismul de domneşte în ţara noastră.

– Maiestatea Sa. E, dar aceasta ar fi şi un act de loialitate faţă de Suveranul Dv., pe ce Dvoastră, precum ziceţi, puneţi mare fond. Apoi forma actuală a Imperiului Austro-Ungar este recunoscută în dreptul internaţional al Europei, ceea ce nu se poate nici desface, nici nu se poate ignora.

– Lucaciu. În Budapesta cu ocaziunea Jubileului numai atâta i-am putea spune preaînduratului nostru Suveran, că ne bucurăm din suflet, pentru că D-zeu i-a dat viaţă, şi i-am ura din inimă, ca se ni-l mai trăiască D-zeu ca se îndrepte relele, de cari suferim noi şi ţara, şi nu i-am putea gratula nicicum pentru succesele politicei inaugurate la 1866-8. Apoi ce atinge sentimentele noastre de loialitate cătră Suveranul nostru, datori suntem a spune în termini clari că ce însemnătate atribuim noi prezenţei noastre înaintea M. Voastre. Noi sîmţim şi videm, că sistemul politic ce domneşte în ţara noastră duce spre reu ţara, pre maghiari îi încurajează la acte de violenţă în contra noastră, iar pre ei înşişi îi dispune spre revoluţiune şi iloialitate faţă de Înaltul Tron. Iacă acum când noi ne pregătim cu memoriu la Viena, ei se pregătesc cu pelegrinaj la Kossuth, idolul şi idealul naţiunei maghiare.”

Peste 40 de sătmăreni, în delegaţia prezentă la Viena

Data fixată pentru prezentarea Memorandului a fost ziua de 28 mai 1892. Organizarea întregii acţiuni i-a revenit lui Eugen Brote, vicepreşedintele PNR, iar alcătuirea delegaţiei lui Vasile Lucaciu, secretarul general al partidului. Primii sosiţi la Viena au fost Eugen Brote şi Septimiu Albini, la 22 mai 1892. Aceştia au luat contact cu cercurile politice şi cu ziariştii din capitala imperiului şi au organizat primirea delegaţiei de români.

Pe 26 mai a sosit la Viena preşedintele PNR, Dr. Ioan Raţiu, însoţit de Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Vasile Lucaciu şi Patriciu Barbu. Până în seara zilei de 28 mai au sosit în capitala imperiului un număr de 237 de delegaţi. Din această delegaţie au făcut parte peste 40 de sătmăreni, preoţi şi protopopi, proprietari de pământ, învăţători, ţărani şi un avocat. Aceştia au fostŞ Gheorghe Avram din Şişeşti; Gavril Barbul, proprietar în Mocira; Ioan Bran, proprietar în Unimăt; Antoniu Băliban, preot în Unimăt; Mihail Bobiş, învăţător în Supuru de Sus; Mihail Bohăţiel, proprietar în Supuru de Sus; Vasile Băban, învăţător în Şişeşti; Alexiu Berinde, protopop în Seini; Ştefan Cucu, preot în Pir; Demetriu Coroianu, preot în Santău; Andrei Cosma, proprietar în Bârsău de Sus; Dumitru Ciontea, preot în Dumbrăviţa; S. Costin, preot în Satu Nou de Jos; Ioan Cloaje, proprietar în Băiţa; Ioan Chifor, proprietar în Unguraş; Demetriu Cânţa, ţăran în Tăuţii de Sus;  A. Danciu, proprietar în Şurdeşti; Atanasie Demian, proprietar în Negreia; Ioan Demian, proprietar în Bucium; Teodor Dragomir, proprietar în Fărcaşa; Vasile Dragoş, avocat în Şomcuta Mare; George Filep, proprietar în Hotoan; Ioan Galu, protopop în Supuru de Sus; Gavril Lazăr de Purcăreţi, protopop în Sanislău; dr. Vasile Lucaciu, preot în Şişeşti; Constantin Lucaciu, preot în Iojib; Vasile Mureşan, preot în Săuca; Teodor Medan, învăţător în Hotoan; Vasile Pătcaşiu, preot în Hotoan; Ştefan Pop, preot în Babţa; Augustin Pelle, preot în Cărăşeu; Pavel Pele, ţăran în Unguraş; Iuliu Pop, preot în Mecenţiu; George Stanciu, preot în Sărăuad; Ioan Vaşvari, preot în Bârsău de Sus; Ioan Racoţi, proprietar în Remetea Chioarului; Iuliu Şurani, preot în Şurdeşti; Gligor Trif, proprietar în Chiuzbaia.

Se ştie că cercurile politice din Viena s-au arătat refractare faţă de delegaţia românilor. Singurul sprijin obţinut în favoarea românilor l-au oferit membrii Partidului Social-Creştin din Austria, din partea grupării iredente a tinerilor cehi.

Până în 5 iunie, delegaţia română a părăsit Viena. Vasile Lucaciu a rămas până în 10 iunie, I. Raţiu până în 12 şi S. Albini, care se îngrijea de publicarea în continuare şi expedierea Memorandului. Iată ce îi scria Albini lui Brote de la Viena în 10 iunie 1892Ş “Toţi membrii comitetului afară de dr. Raţiu au plecat, mai pe urmă a plecat dr. Lucaciu cu ţăranii lui astăzi la amiază (…)”

Dacă Memorandul nu a dus la ameliorarea statutului românilor din Ungaria, el a avut în schimb consecinţe importante pe planul solidarităţii generale româneşti şi al câştigării simpatiei unei mari părţi din opinia publică europeană faţă de cauza românilor transilvăneni.

În contextul reînnoirii alianţei Austro-Ungariei cu România (25 iulie 1892), guvernul nu a luat măsuri prea severe împotriva românilor din Transilvania. În iulie 1892, Vasile Lucaciu merge la Bucureşti, unde a fost întâmpinat cu entuziasm. Se intensifică manifestările de solidaritate cu memorandiştii. În noiembrie-decembrie 1892 în capitala României alături de Lucaciu şi Coroianu, se afla şi Ion Raţiu. Se reiau discuţiile începute de Lucaciu în iulie.

Procesul de urmărire penală împotriva membrilor Comitetului Central al PNR, acuzaţi de agitaţie împotriva ideii de stat maghiar, a fost declanşat de Guvernul ungar în anul 1893.

Procesul memorandiştilor s-a desfăşurat la Cluj între 7-25 mai 1894 în sala Redutei. Cei 20 de inculpaţi au avut cei mai buni apărători, după cum urmează: Dr. Ioan Raţiu / apărător, dr. Amos Frâncu, Gheorghe Pop de Băseşti / dr. Aurel Isac, Dr. Vasile Lucaciu / dr. Stefanovitz Milos, Dimitrie Comşa / dr. Mureşianu, dr. Daniil P. Barcianu / Matei Dula, Septimiu Albini / dr. Ştefan C. Pop, Nicolae Cristea / apărător Iosif Crişan, Iuliu Coroianu / dr. Augustin Bunea, Patriciu Barbu / dr. Emil Gavrilla, Dr. Gavril Tripon / dr. Valeriu Branişte, Aurel Suciu / apărător Ioan Roşu Micu, Mihai Veliciu / dr. Ştefan Petrovici, Rubin Patiţia / dr. Ştefan Fainor, Basiliu Raţiu / Francisc Hossu-Longhin, Gherasim Domide / dr. Silviu Moldovan, Nicolae Roman / dr. Alexandru Hoszu, Ioan Munteanu / Simion Damian, Dionisie Roman / dr. Gheorghe Ilea, Ioan Duma / apărător Coriolan Brediceanu, Dr. Teodor Mihali / dr. Petru Truţia.

Trei dintre apărători, Milos Stefanovitz, Mateu Dula şi Ştefan Fainor, erau slovaci, iar Emil Gavrilla era sârb. Prezenţa lor în procesul de la Cluj a subliniat solidaritatea politică a naţionalităţilor din monarhia austro-ungară.

Cei mai mulţi dintre acuzaţi au susţinut pledoarii de înaltă ţinută patriotică şi demnitate umană. Toţi inculpaţii au declarat că Memorandul este opera întregii naţiuni române din Ardeal şi Ungaria şi că ei sunt judecaţi ca reprezentanţi ai naţiunii române. Unul dintre cei mai înflăcăraţi oratori s-a dovedit Dr. Vasile Lucaciu, “pe care cine l-a ascultat fermecat a rămas” (I. Russu Şirianu).

La 25 mai 1894 s-a dat sentinţa în cel ce avea să fie numit “procesul secolului”. Tribunalul a dat verdictul de condamnare: Dr. Vasile Lucaciu 5 ani de temniţă, Dimitrie Comşa 3 ani, dr. Iuliu Coroianu 2 ani şi 8 luni, dr. Teodor Mihali 2 ani şi 6 luni, dr. Rubin Patiţia 2 ani şi 6 luni, Septimiu Albini (ulterior) 2 ani şi 6 luni, Dr. Danil P. Barcianu 2 ani şi 6 luni, Gherasim Domide 2 ani şi 6 luni, Gheorghe Pop de Băseşti 1 an, Nicolae Cristea 8 luni şi Petre Barbu 2 luni.

În raportul final al sentinţei din procesul Memorandului preşedintele tribunalului notaŞ  “faţă de Vasile Lucaciu, situaţia lui de preot, şi în urma acesteia faptul că în acest post şi-a călcat mai grav obligaţiunea de cetăţean al statului, de a se reţine de la comiterea unor asemenea fapte, mai departe faptul că dupe convingerea instanţei el a fost autorul intelectual al întregii mişcări, şi în sfârşit faptul că la dezbaterea finală a manifestat o atitudine dârză.”

De ce ar trebui marcat procesul memorandului? 

Şi de ce să se întâmple acest lucru la Satu Mare?

Răspunsul se află în chiar motivarea sentinţei: Vasile Lucaciu a fost autorul intelectual al mişcării memorandiste. A primit cea mai grea sentinţă, cinci ani de temniţă. A realizat redactarea finală a textului. În sfârşit, în timpul procesului de la Cluj a fost personajul central atât în sală, cât şi în stradă. S-a dovedit unul dintre cei mai buni oratori, dar a demonstrat o fină cunoaştere a spiritului limbi române, făcând speculaţii pe marginea sensului cuvintelor traduse în limba maghiară sau germană. Procurorul îi reproşează că refuză să vorbească în limba maghiară, deşi “dumneata vorbeşti perfect ungureşte”.  Răspunsul său nu este unul sentimental, ci dovedeşte că legea îi permite să folosească limba maternă în justiţie. În mod ciudat, Vasile Lucaciu nu a rămas în istorie ca filozof, cu toate că a scris suficient de mult pentru a fi socotit un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Remarcile sale din timpul procesului, demonstraţiile logice, juridice şi lingvistice îl plasează în rândul celor mai interesanţi autori. Această latură a personalităţii sale merită scoasă în evidenţă.

Un simpozion organizat în oraşul în care s-a afirmat ca intelectual şi om politic este cel mai potrvit omagiu pe care istorici, scriitori, oameni de cultură, elevi şi studenţi, iubitori de istorie, îl pot aduce celui ce a fost dr. Vasile Lucaciu.

Mai este luna în care familia Lucaciu şi-a cumpărat casa de la Satu Mare. Este luna în care a avut loc procesul memorandiştilor. Prin urmare, în luna mai, în fiecare an, ar merita organizat un simpozion dedicat celui care a considerat Satu Mare a doua lui patrie.

Bibliografie:

Tiron Albani, “Leul de la Şişeşti”, Oradea, 1936

Lucian Boia, “Eugen Brote (1850-1912) – Destinul Frânt al unui luptător naţional”, Bucureşti, 2013

Viorel Ciubotă, “Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918-1919)”, Editura Muzeului Sătmărean, 2004

Toader Nicoară, “Acţiunea şi procesul Memorandului. Ecouri interne şi internaţionale”, în volumul “Memorandul 1892-1894, Ideologie şi acţiune politică românească”, Bucureşti, 1994

Nicolae Bocşan, “Ideologia politică a Memorandului”, în volumul “Memorandul 1892-1894, Ideologie şi acţiune politică românească“, Bucureşti, 1994

Şerban Polverjan, Nicolae Cordoş, “Mişcarea Memorandistă în documente (1885 – 1897)”, Cluj, 1973

“Memoriul Studenţilor Universitari Români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, Bucureşti, 1891

“Procesul Memorandului românilor din Transilvania, Acte şi date”, Vol. II, Cluj, 1934

Aurel C. Popovici, “Stat şi Naţiune, Statele Unite ale Austriei Mari”, Bucureşti, 1939