“Variaţiuni enigmatice” intense la Oradea

Asculta acest articol

Eric Emmanuel Schmitt, renumit ca prozator, este şi un dramaturg de mare valoare, iar piesa sa de rezistenţă, “Variaţiuni enigmatice”, a avut parte de montări interesante în România, de referinţă fiind varianta cu Alexandru Repan şi Mircea Diaconu pusă în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti. La Satu Mare textul s-a jucat în primii ani ai deceniului trecut, inclusiv la Poesis, protagonişti fiind atunci Carol Erdos şi regretatul Radu Sas.

Cea mai recentă montare a “Variaţiunilor” a fost prezentată anul trecut la Oradea, în regia Elvirei Platon-Râmbu, cu Sebastian Lupu şi Petre Ghimbăşan. Am avut ocazia să vedem acest spectacol acum două săptămâni, în primitoarea Sală Arcadia din Pasajul “Vulturul Negru”.

Echipa Teatrului “Regina Maria” a montat în ultimii ani destule piese franţuzeşti cu aromă bulevardieră (iar fostul ei director, Daniel Vulcu, ne-a adus şi nouă o gustoasă “Cină cu proşti), aşa că elementul comic de situaţii şi loviturile de teatru sunt exploatate regizoral într-un spirit similar, inclusiv prin împărţirea spectacolului în două chiar pe replica crucială, care schimbă toată povestea. Ceea ce începuse ca un interviu cu năbădăi între un scriitor capricios şi un reporter băgăreţ se transformă într-un duel verbal la baionetă, căci aceeaşi femeie le-a marcat ambilor bărbaţi existenţa în aşa hal încât după moartea ei au ajuns să corespondeze între ei, fără să ştie, ca să-i ţină doamnei lor legenda în viaţâ. Totul într-un decor claustrofobic de intelectual supărat pe lume, amenajat cu gust aici de Oana Cernea.

Sebastian Lupu şi-a dorit mult să joace această piesă, care îi permite să-şi etaleze subtilităţile unui joc cerebral, departe de comicul uneori grosier cu care aborda acum câţiva ani texte mai comerciale. Actorul orădean, binecunoscut sătmărenilor, se dovedeşte la fel de rafinat şi eficace în lungile momente liniştite, confesive, şi în izbucnirile cu care personajul său îşi feliază sufletul. Petre Ghimbăşan oferă o compoziţie gradată cu grijă, trecând pe nesimţite de la burlesc la tragic şi de la o scorţoşenie împovărată la autenticitatea omului care şi-a golit tolba de secrete. E un spectacol care are pasaje de o emoţie copleşitoare, merită văzut şi, poate, va ajunge într-o zi să fie găzduit şi de scena sătmăreană.