Asculta acest articolContinuăm publicarea articolelor din revista ”Afirmarea”, anul I, numărul 3, apărută în mai 1936 la Satu Mare, cu două materiale care se ocupă de domenii încă sensibile la noi și în țară: amenajarea urbanistică și mineritul.
Articolul intitulat ”Urbanistica Sătmarului” este semnat de I. Crișanu și semnalează o problemă perenă a orașului: discrepanța dintre centru și cartiere. Tenta naționalistă reflectă spiritul epocii.
Progrese urbanistice
Acum câteva zile, am avut ocazia să stăm de vorbă cu un cetățean din București, care nu ne-a mai văzut orașul nostru de aproape 17 ani. Acesta și-a arătat mirarea cum Sătmarul s’a putut desvolta așa de mult în decurs de un deceniu, devenind deodată, dintr’un târg urît și inestetic și murdar, un oraș cu aspect occidental și plăcut din toate punctele de vedere. El a rămas surprins mai ales de desvoltarea urbanistică, arătând că sunt puține orașe din Ardeal cari, – sub stăpânirea românească, – să-și fi schimbat aspectul într’o așa măsură ca municipiul nostru.
O altă observație justă a făcut în ceeace privește romanizarea orașului. Acum 10-15 ani, abia se auzia câte o vorbă românească pe străzile Sătmarului, iar astăzi, ori unde mergi, auzi vorbindu-se limba statului, chiar și de către minoritari. Un fenomen îmbucurător, ce arată că administrația românească a putut să spargă blocul compact al minoritarilor, cari pe vremuri erau stăpâni absoluți ai orașelor noastre din Transilvania.
Oraș bogat, locuitori săraci
Bazat pe aceste observații juste ale unui străin de orașul Satu-Mare, facem și noi câteva constatări obiective, fără a avea intenția de a supăra.
În timpul erei maghiare, Sătmarul a fost unul dintre cele mai bogate orașe din Ungaria. Cu toate acestea conducătorii de atunci nu s’au îngrijit ca să exploateze bogățiile existente și să facă unele îmbunătățiri urbanistice cari să schimbe întrucâtva aspectul urât al orașului. Sătmarul a rămas ani dearândul un mic oraș de provincie, murdar și noroios.
Au fost uitați și cetățenii, cari au rămas fără apeduct și canalizare, parcuri, trotuare, drumuri etc. Nu a existat o politică de gospodărie orășănească sau un plan serios pentru desvoltarea și înfrumusețarea Sătmarului. Foștii conducători s’au mărginit să acumuleze bogății pentru oraș, din cari cetățenii nu au văzut nici un folos și în urma cărora nu au avut parte de nicio binefacere.
Ungurii au dus o politică greșită în gospodăria lor orășănească, – efectele căreia au fost resimțite mai mult de cetățenii lipsiți de toate avantajele ce trebuiau să existe într’un oraș cu o populație de peste 50.000 de suflete. ”Szatmar-Nemeti” unguresc a rămas un târgușor neînsemnat Câmpiei Tisei, fără nici o frumusețe ce să fi impresionat vizitatorii rătăciți în praful și noroiul străzilor.
După unire, orașul primind o conducere românească, – situația s’a schimbat în spre mai bine. Edilii orașului, – indiferent de coloritul lor politic, – au căutat să repare greșelile trecutului, făcând toate jertfele pentruca Satu-Mare să devină un oraș frumos și atrăgător, – așa dupăcum recereau împrejurările și necesitățile populației.
Printr’o gospodărie binechibzuită, conducătorii primăriei au ajuns ca în scurt timp să facă adevărate minuni, realizând lucruri ce au schimbat cu totul aspectul orașului. S’au făcut parcuri, s’au reparat străzi, trotuare, apeductul, mai nou canalizarea etc.
Faptul că orașul a luat o desvoltare extraordinară, din punct de vedere urbanistic, noi nu putem să observăm în măsura în care observă streinii cari ne cercetează. Dovadă observațiile vizitatorului de care am amintit mai sus.
Centru îngrijit, cartiere neglijate
Desigur această desvoltare e foarte frumoasă și nu putem decât să ne mândrim cu ea. Succesele însă nu trebue să ne mulțumească: avem datoria să continuăm calea începută, pentru a face din Satu-Mare un oraș cu adevărat modern și occidental. Primăria a întocmit planul de sistematizare al orașului, planul de apeduct și de canalizare etc. Ele nu trebuie să rămână litere moarte, ci fapte și realizări ce să fie resimțite de întreaga populație a orașului.
Tot atunci, conducătorii orașului, de acum și cei cari vor urma în viitor, au datoria ca să-și îndrepte privirea și înspre cartierele românești, mult neglijate față de centrul locuit de minoritari.
E o nedreptate ce trebue reparată. Românii din cartierele mărginașe plătesc și ei impozite și taxe comunale, în aceeași măsură ca și minoritarii din centru. De ce nu s’ar putea bucura atunci și dânșii în mică măsură de unele binefaceri urbanistice, ca drumurile, trotuarele, apa potabilă etc.?
Municipiul are o întindere relativ mare față de numărul populației. Centrul e îngrijit, iar cartierele periferice sunt cu totul neglijate. Când vom ajunge să avem și aci îmbunătățirile cu cari ne place să ne lăudăm, atunci vom putea spune în adevăr că urbanistica Sătmarului nu lasă nimic de dorit.
Și vom avea parte de recunoștința miilor de români cari așteaptă de ani de zile ca edilii primăriei să-și mai îndrepte privirea din când în când și spre aceste cartiere.
Mineritul, domeniu sensibil și pe atunci
“Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă!”, iată motto-ul articolului semnat de Lucian Bretan și intitulat “Revendicări miniere”.
Suntem unul dintre cele mai frumoase și mai bogate județe ale țării. Avem șesuri întinse cu lanuri de grâu; avem părți deluroase producătoare de cucuruz, iar munții noștri aur poartă, ne dau lemne și iarbă grasă pentru vite de soiu. – Poamele noastre au un renume mondial și suntem poate singurul ținut care produce castane.
Întrebăm însă: Suntem noi oare organizați în așa măsură, ca din toată această bogăție să iasă maximum de foloase pentru populația producătoare a acestui județ. Răspunsul este unul dintre cele mai triste.
Nici chiar în cea mai importantă și mai valoroasă ramură de producție, mineritul, nu suntem îndestul de bine informați și nici organizați. Înțelegem sub minerit în primul rând pe acei mici proprietari mineri cari, în comparație cu agricultura, ar corespunde proprietarilor mijlocii.
Lipsa de organizare și prin urmare lipsa de acțiune energică și utilă iese mai mult la iveală din prilejul legiferărilor. De câteori se legiferează la noi în materie minieră, mineritul din Ardeal iese întotdeauna păgubit.
Industria petrolieră, favorizată la București
O conferință foarte instructivă ne-a fost dat nouă să ascultăm într’o recentă ședință a Asociației Juriștilor dela Baia-Mare, unde distinsul conferențiar, dl. advocat Vasile N. Florian dela Soc. ”Petroșani” expozitura locală, nu numai că a stabilit acest fapt, dar a stăruit și demonstrat și asupra genezei acestui mare rău. Și – cu drept cuvânt – conferențiarul a stabilit două cauze importante în această materie:
1) Necunoașterea absolută a problemei în Vechiul Regat. Acolo se cunoaște o singură problemă cu caracter minier: petrolul. Totul se rezolvă prin urmare prin prizma intereselor societăților petrolifere, fără a se ține cont de caracterul distinct al metalelor și zăcămintelor metalice, ce constitue bogăția Ardealului.
2) Al doilea motiv este indiferența micilor proprietari de mine din Ardeal întru a se organiza și a acționa – uneori chiar și de a reacționa în solidar față de tot ce ar aduce atingere gravă intereselor lor rezultând fie din spirit de spoliere și speculă, fie din cel al necunoștinței de cauză.
Propuneri care ar fi utile și în ziua de azi
Tot Domnia-Sa a propus și soluțiuni, cari ar fi:
a) Descoperitorului unei mine să i se dea cea mai complectă libertate de cercetare, fără nici o stângenire din partea proprietarului solului. Descoperirea metalelor este un interes superior de stat, care trebue încurajat și nu stângenit.
b) În materie de acordarea permiselor de explorare și al concesiunilor, capacitatea technică și financiară să fie predcis stabilită și în așa fel, ca să fie excluși speculanții, însă întru nimic să nu fie stângeniți adevărații minieri și micii proprietari de mine;
c) În caz de retragere a concesiunilor sau invalidarea unora, să fie pe deplin apărate drepturile creditorilor și aceste drepturi să dobândească un caracter real și ergo omnes;
d) Să se desființeze sistemul perpetuu al validărilor, ci toate drepturile miniere dobândite înainte de promulgarea legii din 1923 să fie validate de drept și fără nici o procedură specială.
La orice caz să se desființeze sistemul a tot felul de decăderi și să se acorde un nou termen de validare.
e) Să se facă o distincție bine determinată între recunoaștere și validare, iar în ce privește recunoașterea drepturilor câștigate aceasta să se facă fără nici o condițiune.
f) În ce privește Registrele Miniere, să se recunoască în Ardeal obligatoriu Regulamentul de Carte Funciară pentru manipularea în aceste registre.
g) Reglementarea în mod uniform a Asociațiilor miniere pe axe (acții miniere) pentru întreaga țară și în fine
h) Reducerea taxelor și impozitelor pentru mineralele metalifere.
Toate aceste revendicări sunt numai unele dintre cele mai principale, însă totuși suficiente pentru ca ocupându-ne cu asiduitate cu ele să atragem serioasă atențiune forurilor economice competente în stat.
Și de fapt aceasta este și ținta noastră reproducând aci acele câteva deziderate formulate doar în cadrul unei conferințe strict profesionale și fără multă publicitate.
Prin cele de mai sus, suntem siguri, nu mulți vor cunoaște problema pe deaîntregul a mineritului. Nici nu se poate una ca aceasta.
Dar, tratându-se numai, ea va contribui mult, credem, la stimularea interesului obștesc și în special a celor din acest județ, cari vor afla marea taină pe care poate au neglijat-o atâta vreme, și anume că ”Munții noștri aur poartă!”
Ori aurul este cel mai prețios metal, care este expresiunea bogăției noastre, care reprezintă forța noastră financiară și care ne dirijează interesele noastre individuale și face dovadă de puterea noastră financiară și economică în conglomeratul internațional economico-financiar.
Prin urmare, datoria noastră este să nu-l neglijăm!
Fii primul care comentează