Asculta acest articol
Zicala “mai bine mai târziu decât niciodată” se potriveşte de minune în cazul celei mai recente premiere a Teatrului de Nord de la secţia română. Un spectacol care fusese anunţat ca proiect în 2013 a văzut lumina rampei în 2015, cu mare succes. Un succes cu atât mai reconfortant cu cât este vorba de un text românesc, contemporan, scris de o doamnă.
Gabriela Mihalache s-a născut în 1977 şi a debutat în literatură în 2010 cu volumul de poeme “Cel mai frumos nonsens”, iar apoi s-a îndreptat spre dramaturgie, publicând o carte cu două piese în care moartea pândeşte după colţ: “Clinica sinucigaşilor” şi “Captivii”. Alegerea lui Andrei Mihalache pentru primul text nu este nici pe departe motivată de vreo simpatie de familie (regizorul a insistat mereu să nege orice legături cu autoarea), ci se bazează pe valoarea intrinsecă a textului. E o piesă care abordează o temă incomodă şi o face foarte bine, cu umor, cu sarcasm uneori, cu duioşie şi cu un final total neaşteptat.
Moartea la promoţie
Clinica unde se derulează acţiunea evită cu străşnicie cuvântul “moarte”. Îl îmbracă în termenii unei călătorii spre un “dincolo” mai bun, mai frumos, mai altfel. Asistenta care oficiază printre clienţi are apucături corporatiste, de agent de turism, cu oferte, cataloage, promoţii. Cine îşi permite financiar poate să îşi aleagă un decor personalizat pentru marea trecere, un costum mai fin, un sicriu mai trainic. Dacă nu aveţi bani, se rezolvă contra unor obligaţii promoţionale. Doamna în negru aşteaptă oricât e nevoie, pe o bancă, iar deasupra biroului planează un norişor azuriu.
Şi vin pe rând, client după client. Eugen, un afacerist falit, care nu are bani nici pentru pachetul minim de servicii, dar va fi invitat să pozeze pentru viitoare cataloage. Dănuţ, un băiat epuizat de o mamă ultraposesivă. Cristina, o femeie sătulă de soarta ei de casnică abuzată. Radu, un ins plin de bani, dar incapabil să se împace cu evanescenţa tuturor lucrurilor şi mai ales a dragostei. Mai bântuie pe-acolo nişte ONG-işti misterioşi, gata să cumpere destine de oameni, vii sau morţi, organe vitale sau persoane golite de sine.
Aici omul însetat de desfiinţare este pus în faţa alegerii supreme, într-o psihologie inversă care, culmea, funcţionează de fiecare dată. Pentru că pofta de moarte, se ştie de la Buddha citire, e doar o reflexie a poftei pentru o viaţă altfel, altcumva, altundeva, o viaţă nouă. Căci omului, în fond, îi este mult prea greu să conceapă nimicnicia definitivă. Ceea ce se întâmplă cu cei adunaţi în misterioasa clinică veţi descoperi văzând spectacolul. Finalul, o mai spunem o dată, e deosebit.
Sextet de cameră funebră
Spectacolul de la Satu Mare, prima montare a piesei într-un teatru de stat (s-a mai jucat la Bucureşti ca spectacol de club), impresionează în primul rând prin decor. Cristian Gătina reuşeşte să evite ispita aglomerării fără sens a elementelor, fiecare detaliu are noimă, scara asistentei e un fel de spirală spre cer, vitrina din partea a doua, care reflectă personajele supuse unei Judecăţi de Înainte, este foarte inspirat introdusă, se driblează la limită senzaţia de kitsch. Andrei Mihalache are multă răbdare cu textul, imprimă un ritm moderat, îi scoate în evidenţă deliciile, punctează momentele comice fără stridenţele din spectacole trecute, creează atmosfera de aşteptare tensionată a finalului.
Sextetul de actori îşi compune cu grijă rolurile. Iese în evidenţă prin expansivitate Adriana Vaida, care dă mai multe dimensiuni şi culori Cristinei, făcând mai vagi şi mai suspecte ca în text motivele ei de a se afla în acel loc. Sergiu Tăbăcaru izbuteşte să strălucească prin discreţie, desenând cu migală portretul de copil mare şi stingher al lui Dănuţ (urmăriţi-l când este separat de restul ansamblului). Stelian Roşian face joc dublu, de sărăntoc şi bogătan, şi îi ies bine ambele ipostaze, contrastul fiind foarte interesant. Andrei Stan este o apariţie în clarobscur, reuşind să spună prin mişcare şi mimică mai mult decât prin monologurile bine temperate, ferite de orice epatare. Lucia Racşan face figură excentrică, de impact, în partea secundă. Şi peste toată adunarea prezidează frumoasa şi antrenanta asistentă, Dorina Nemeş în cea mai bună formă, cu surâsuri de Mefistă şi mişcări de “femme fatale”. O actriţă în floarea vârstei, care intră în apogeul carierei.
Fii primul care comentează