Asculta acest articolUnul dintre impedimentele majore în calea partidelor mici, precum şi a candidaţilor independenţi, este adunatul semnăturilor de susţinere. Dacă pentru partidele mari este o ocazie de a intra mai repede în contact cu alegătorii, formaţiunile mici, din lipsa oamenilor, nu reuşesc să adune suficiente semnături pentru a putea depune liste complete pentru toate judeţele.
În primul rând, listele de susţinători cuprind membrii partidului. Tot dintre aceştia sunt recrutaţi voluntarii care adună semnături. Nu ştim dacă sunt şi plătiţi. Înainte de apariţia legii ceva mai drastice, este cam dificil. Dar ce nu se poate în interiorul unui partid? Problema este că după ce sunt finanţate de la buget, partidele nu prea au bani. Încă nu li s-au decontat cheltuielile de la alegerile locale. Atunci s-au împrumutat, au mai adus de acasă, în speranţa că vor primi banii înapoi. Se pare că majoritatea formaţiunilor politice intră în precampanie şi cu datorii şi cu puşculiţa goală. De vină este, de data aceasta, guvernul. Ca în multe alte cazuri, nu se ţine de cuvânt. Guvernul este, de altfel, principalul rău platnic. El blochează circuitul economic, prin amânări la plată, prin tergiversări, prin tăierea la jumătate a finanţărilor.
Partidelor nu trebuie să le plângem de milă. Cum ele au creat acest sistem era de aşteptat să devină şi ele la un moment dat victime. Nu este normal însă ca partidelor mai mici, în special celor mai nou înfiinţate, să li se îngrădească dreptul de a se prezenta în faţa alegătorilor. Acestor partide, dacă nu întrunesc un anumit număr de voturi, nu li se decontează cheltuielile. Rămân şi cu banii pierduţi şi fără funcţiile dorite. Candidaţii independendenţi se află în aceeaşi situaţie, dacă nu cumva şi mai rea.
S-a vorbit în ultima vreme foarte mult despre intrarea unor miniştri în campania electorală, pe listele PNL. Fiind independenţi, o experienţă interesantă ar fi să candideze ca independenţi. Abia atunci s-ar vedea de câtă notorietate şi încredere se bucură. N-ar strica să-şi încerce norocul politic şi liderii unor partide mari. De pildă, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Vasile Blaga, Alina Gorghiu şi alte figuri mai expuse, ar afla cu adevărat de câtă popularitate se bucură în rândul electoratului. De la Elena Băsescu şi Mircea Diaconu, nimeni nu a mai făcut experimentul unei candidaturi de succes. Şi în cele două cazuri, partidele au jucat un anumit rol. În PDL s-a dat indicaţia să fie votată fiica preşedintelui, iar Mircea Diaconu, deşi ajutat din umbră, rămâne o excepţie. Că a confirmat sau nu aşteptările, este altă chestiune.
Dintre parlamentarii actuali, depăşind cu peste o sută numărul normal, vor rămâne foarte mulţi pe dinafară. O parte dintre ei probabil se vor decide să candideze ca independenţi sau pe listele unor partide mai mici. De dragul colegilor care nu mai prind locuri eligibile pe comodele liste de partid, parlamentarii ar fi putut face legea alegerilor mai permisivă, astfel încât să nu mai fie îngrădit dreptul de a participa la alegeri. Aceasta nu este prima anomalie. Birocraţia a pătruns adânc şi legile electorale. Experimentele cu votul uninominal, critica veşnică adusă listelor de partid, calitatea candidaţilor, o reală competiţie internă în partide, slaba calitate a candidaţilor eligibili, fac din întreaga clasă politică o categorie socială aparte, dominată de mediocritate, predispusă la compromisuri, şi, din păcate, de o moralitate îndoielnică.
