Image 1
Image 2

”Un pas în urma serafimilor” dezvăluie cu şarm preaomenescul Bisericii

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol
Gabriel şi părintele Ivan la ora de predică

Lansat de curând pe DVD, ”Un pas în urma serafimilor” e un film mare. Prin dimensiuni (durează aproape două ore şi jumătate), prin tematica ambiţioasă pe care regizorul o prezintă din cât mai multe unghiuri cu putinţă şi în special prin suflul nou pe care îl aduce într-un moment în care filmul românesc pare să se debaraseze încet-încet de clişeele Noului Val.

Daniel Sandu îşi cunoaşte bine subiectul, întrucât a petrecut câţiva ani ca elev într-un seminar teologic ortodox. A ţinut la proiectul filmului său cu o sfântă încăpăţânare, trecând peste câteva refuzuri de finanţare (explicabile prin tema sensibilă a scenariului), şi a oferit o poveste memorabilă despre maturizare într-un univers în care corupţia tinde să distrugă şi cele mai pure şi nobile intenţii.

Jocuri de putere în umbra altarului

Cea mai grăitoare scenă, simbolică pentru tot ce va urma, este plasată în primele minute. Abia sosit la seminar, dădăcit şi împins de la spate de părinţi, intrat ultimul pe lista admişilor, Gabriel, eroul filmului, rămâne singur în paraclisul şcolii şi, sfios, cu sentimentul tainei, intră în altar. Vede, din interior, lemnăria care susţine iconostasul, priveşte aproape speriat spre marea cruce, dă la o parte încetişor velinţa care acoperă altarul şi îndrăzneşte să se uite îndeaproape la Sfântul Potir. Iese de acolo ameţit de înălţimea misiunii sacerdotale. Ce va descoperi pe parcurs îl va schimba profund.

Biserica nu cade din ceruri, ci îşi alege preoţii din societatea în care lucrează. Bobocii din primul an s-au procopsit cu părintele Ivan ca diriginte, care-i alintă ”serafimii” şi pare pâinea lui Dumnezeu, cu glas mieros şi un zâmbet machiavelic. Omul ştie bine jocurile din interior, nu-şi face nicio clipă iluzii că noii recruţi ar fi nişte îngeraşi (ei fiind la vârsta la care hormonii fierb) şi scopul lui e să-i domine cu arma şantajului, montându-i unii contra altora, folosindu-i în propriile răfuieli cu colegii de catedră şi dorind să decidă el, de la sine putere, cine ajunge preot şi cine va fi exmatriculat. Să fim bine înţeleşi: toţi excluşii sunt vinovaţi, pe probe şi declaraţii. Important e ca decizia să o ia Ivan şi nu altcineva. Din malaxorul ăsta scapă cine poate.

O altă direcţie pe care filmul o explorează, continuând o tradiţie începută cu seria ”Liceenii”, este universul adolescentin, tentaţia fructului oprit, jocul dominaţiei din orice grup de tineri, descoperirea erosului şi maturizarea conştiinţei morale. Şi aici Daniel Sandu este exemplar, arătând totul cu fineţe, fără violenţe inutile de limbaj şi imagine, iar scena de sex din film este una din cele mai delicate din cinematografia românească. Ca şi vulnerabilitatea scenei în care cuplul se destramă.

Scena căderii lui Ivan în dizgraţie aduce laolaltă aceste lumi ajunse la culme şi marchează o mărturisire a unui suflet în fine copt pentru preoţie. Gabriel reintră cuminte în rând: va urca Golgota până la capăt.

Vlad Ivanov şi viitoarele staruri

Vlad Ivanov

Deja celebrul Vlad Ivanov străluceşte într-un rol care-i vine ca o mănuşă, punându-i în valoare versatilitatea şi abilitatea de a schimba registrele emoţionale de la o clipă la alta. Pare un Marlon Brando din vremurile bune ale starului american, şi-a făcut o specialitate din ticăloşii cu ştaif, pe care-ţi face plăcere să-i urăşti, şi îi dă părintelui Ivan un realism care aproape că face privitorul să empatizeze cu el până când toată reţeaua de şantaje şi maşinaţiuni se prăbuşeşte. Un demn partener, în cele mai bune scene ale filmului, se dovedeşte Ştefan Iancu în rolul lui Gabriel. Foarte tânărul actor desenează cu mult har transformarea, îmbărbătarea micului seminarist, într-o compoziţie uneori la propriu serafică, alteori amintind de ”Biloxi Blues”, o piesă de teatru cu care acest film are mari afinităţi.

Foarte important este grupul de tineri actori care-i înconjoară pe protagonişti, din care se disting Toto Dumitrescu în rolul cinicului Olah şi Ali Amir prin prezenţa sa exotică, dar toţi sunt prezentabili, talentaţi şi cu mare potenţial: Andrei Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker şi mulţi alţii ar putea fi starurile de mâine. Iulia Alexandra Dinu e ceea ce trebuie în rolul dulcii ispite. Actorul sătmărean Radu Botar îl încarnează pe hârşitul director adjunct Moraru, iar Valer Dellaleza este o voce a lui Dumnezeu, cu tot clişeul poveştii pe care o spune. Rămâne important filmul ca atare, accesibil, provocator, bazat în mare măsură pe fapte reale (lucru pe care ţine să-l marcheze la final), o fereastră necesară spre o viziune mai firească asupra Bisericii, o instituţie cu chemare divină, da, însă cu totul preaomenească. Poate fi, paradoxal, un exerciţiu de smerenie pentru clerici, mireni şi atei deopotrivă.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Connect with