Image 1
Image 2

Un monument scenic și o meditație asupra patriotismului moral: “Pădurea spânzuraților” la Teatrul Național București

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

Multă lume consideră “Pădurea spânzuraților” în regia lui Radu Afrim evenimentul cultural cel mai nimerit din tot anul Centenarului pentru a omagia semnificațiile istorice și filosofice ale anului 2018. Subscriem fără ezitări la această părere după ce am avut ocazia să vedem spectacolul montat în Sala Mare a Teatrului Național București.

Este uimitoare sobrietatea și profunzimea cu care Afrim, cândva copil teribil al lumii teatrului, s-a aplecat asupra unui roman atât de dens și greu de dramatizat. Este încântătoare simplitatea decorului amenajat de Cosmin Florea: scena imensă a Sălii Mari e străbătută doar de un drum din lemn care duce la o casă extrem de simplă care se va metamorfoza în cele aproape 4 ore în club de dans, cazarmă, casa mamei lui Bologa, casa Ilonei, biserică și multe alte destinații, inclusiv studio de film, căci unele scene sunt filmate pe viu și proiectate pe fundal. Partea de video-mapping realizată de Andrei Cozlac contribuie în mod esențial la spectacol, chiar de la început, când cuvintele “REA URA” se preschimbă în titlul romanului pus în scenă, iar efectul chipului lui Iisus închizând ochii dezgustat în fața superficialității românilor de azi este devastator. Andrea Gavriliu s-a întrecut pe sine cu coregrafia unor impresionante scene militare colective, dezvăluind mult din tainele experienței de front, iar doinele cântate de Lenuța și Teodora Purja punctează cu emoție momente esențiale.

Afrim șochează la început: o trupă de drujbari tocmai au masacrat o pădure, iar cabina din spate se dovedește a fi clubul “The Hanged”, unde tineretul își face de cap, jertfa eroilor părând uitată cu totul. Dar dialogul unui elev disperat că are Rebreanu pentru Bac cu cel ce se va dovedi a fi duhul și conștiința lui Bologa deschide drumul spre firul narativ al romanului, respectat cu multă fidelitate, deși Afrim nu se abține să ia în râs discursul Bisericii sau să condimenteze cu ușoară ironie amorul subit al lui Apostol pentru Ilona sau caracterul ușuratic al Martei.

Este un spectacol de mare regie, uneori supraîncărcat (scena de convalescență, de exemplu), dar nicio invenție regizorală nu este fără sens – nici nuditatea, nici portretizarea generalului Karg ca o fantomă fără cap cărând un candelabru imens (o luminăție, ce mai!), nici instalarea unei sculpturi brâncușiene pe post de martor deasupra cabinei polivalente. Toate acestea ar fi fost superflue și supărătoare dacă nu ar fi existat munca asiduă cu actorii, căutarea veridicului în salba de roluri. Iar într-o distribuție imensă fiecare actor are ocazia să strălucească și protagoniștii își taie proverbiala parte a leului.

Apostol Bologa este un rol-maraton, tratat de Alexandru Potocean cu mare sensibilitate și realism, fără nicio emfază, nici în perorațiile filosofice, nici în iubire, nici în suferință sau exaltarea întâlnirii cu moartea. E un Bologa cât se putea de uman, o prestație de neuitat. Marius Manole își ia în serios rolul de conștiință și  chiar în momentele mute transmite, într-un fel, părerea lui Dumnezeu despre ce se petrece. Emoționant în umanismul său e Richard Bovnoczki în rolul căpitanului Klapka, iar Ciprian Nicula creează un Petre simpatic în credința lui, cu graiul ardelenesc pe care îl etalează, splendid și firesc, și Natalia Călin în rolul mamei lui Bologa. Istvan Teglas își ia toată negativitatea pe cap jucând atât rolul lui Varga cât și cel fără chip al generalului. Dacă în rolul Ilonei Raluca Aprodu este o icoană a feminității pure, virginale, oarecum sălbatice (fapt subliniat și de nuditatea folosită cu bun gust de regizor), Marta jucată de Ada Galeș e o imagine a depravării ultragiate, fără șansă de reabilitare. Florin Călbăjos și Alexandra Sălceanu oferă tipul familiei preoțești, sursă eternă de glume la români. Liviu Popa și Cristian Bota sunt tandemul înger-demon Cervenko-Gross, iar Vitalie Bichir își pune o amprentă viguroasă în scurtul rol al groparului Vidor. Teroarea și exaltarea se văd în Svoboda al lui Octavian Voina, iar Vlad Ionuț Popescu creează un moment de patetism în scena “eroului necunoscut”. Distribuția este evident mult mai largă și fiecare își face treaba cu mult profesionalism.

A fost criticată, poate pe drept, ușoara politizare a spectacolului. Dar meditația asupra patriotismului ca ideal moral și nu lozincă este binevenită, iar rezultatul e un spectacol monumental, aplaudat la scenă deschisă. Ar fi păcat să nu fie promovat pe DVD când seria scenică se va încheia.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns