Un monument scenic şi o meditaţie asupra patriotismului moral: “Pădurea spânzuraţilor” la Teatrul Naţional Bucureşti

Multă lume consideră “Pădurea spânzuraţilor” în regia lui Radu Afrim evenimentul cultural cel mai nimerit din tot anul Centenarului pentru a omagia semnificaţiile istorice şi filosofice ale anului 2018. Subscriem fără ezitări la această părere după ce am avut ocazia să vedem spectacolul montat în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti.

Este uimitoare sobrietatea şi profunzimea cu care Afrim, cândva copil teribil al lumii teatrului, s-a aplecat asupra unui roman atât de dens şi greu de dramatizat. Este încântătoare simplitatea decorului amenajat de Cosmin Florea: scena imensă a Sălii Mari e străbătută doar de un drum din lemn care duce la o casă extrem de simplă care se va metamorfoza în cele aproape 4 ore în club de dans, cazarmă, casa mamei lui Bologa, casa Ilonei, biserică şi multe alte destinaţii, inclusiv studio de film, căci unele scene sunt filmate pe viu şi proiectate pe fundal. Partea de video-mapping realizată de Andrei Cozlac contribuie în mod esenţial la spectacol, chiar de la început, când cuvintele “REA URA” se preschimbă în titlul romanului pus în scenă, iar efectul chipului lui Iisus închizând ochii dezgustat în faţa superficialităţii românilor de azi este devastator. Andrea Gavriliu s-a întrecut pe sine cu coregrafia unor impresionante scene militare colective, dezvăluind mult din tainele experienţei de front, iar doinele cântate de Lenuţa şi Teodora Purja punctează cu emoţie momente esenţiale.

Afrim şochează la început: o trupă de drujbari tocmai au masacrat o pădure, iar cabina din spate se dovedeşte a fi clubul “The Hanged”, unde tineretul îşi face de cap, jertfa eroilor părând uitată cu totul. Dar dialogul unui elev disperat că are Rebreanu pentru Bac cu cel ce se va dovedi a fi duhul şi conştiinţa lui Bologa deschide drumul spre firul narativ al romanului, respectat cu multă fidelitate, deşi Afrim nu se abţine să ia în râs discursul Bisericii sau să condimenteze cu uşoară ironie amorul subit al lui Apostol pentru Ilona sau caracterul uşuratic al Martei.

Este un spectacol de mare regie, uneori supraîncărcat (scena de convalescenţă, de exemplu), dar nicio invenţie regizorală nu este fără sens – nici nuditatea, nici portretizarea generalului Karg ca o fantomă fără cap cărând un candelabru imens (o luminăţie, ce mai!), nici instalarea unei sculpturi brâncuşiene pe post de martor deasupra cabinei polivalente. Toate acestea ar fi fost superflue şi supărătoare dacă nu ar fi existat munca asiduă cu actorii, căutarea veridicului în salba de roluri. Iar într-o distribuţie imensă fiecare actor are ocazia să strălucească şi protagoniştii îşi taie proverbiala parte a leului.

Apostol Bologa este un rol-maraton, tratat de Alexandru Potocean cu mare sensibilitate şi realism, fără nicio emfază, nici în peroraţiile filosofice, nici în iubire, nici în suferinţă sau exaltarea întâlnirii cu moartea. E un Bologa cât se putea de uman, o prestaţie de neuitat. Marius Manole îşi ia în serios rolul de conştiinţă şi  chiar în momentele mute transmite, într-un fel, părerea lui Dumnezeu despre ce se petrece. Emoţionant în umanismul său e Richard Bovnoczki în rolul căpitanului Klapka, iar Ciprian Nicula creează un Petre simpatic în credinţa lui, cu graiul ardelenesc pe care îl etalează, splendid şi firesc, şi Natalia Călin în rolul mamei lui Bologa. Istvan Teglas îşi ia toată negativitatea pe cap jucând atât rolul lui Varga cât şi cel fără chip al generalului. Dacă în rolul Ilonei Raluca Aprodu este o icoană a feminităţii pure, virginale, oarecum sălbatice (fapt subliniat şi de nuditatea folosită cu bun gust de regizor), Marta jucată de Ada Galeş e o imagine a depravării ultragiate, fără şansă de reabilitare. Florin Călbăjos şi Alexandra Sălceanu oferă tipul familiei preoţeşti, sursă eternă de glume la români. Liviu Popa şi Cristian Bota sunt tandemul înger-demon Cervenko-Gross, iar Vitalie Bichir îşi pune o amprentă viguroasă în scurtul rol al groparului Vidor. Teroarea şi exaltarea se văd în Svoboda al lui Octavian Voina, iar Vlad Ionuţ Popescu creează un moment de patetism în scena “eroului necunoscut”. Distribuţia este evident mult mai largă şi fiecare îşi face treaba cu mult profesionalism.

A fost criticată, poate pe drept, uşoara politizare a spectacolului. Dar meditaţia asupra patriotismului ca ideal moral şi nu lozincă este binevenită, iar rezultatul e un spectacol monumental, aplaudat la scenă deschisă. Ar fi păcat să nu fie promovat pe DVD când seria scenică se va încheia.