Asculta acest articolMarşul solidarităţii este primul mare gest simbolic de la înfiinţarea Uniunii Europene. Parisul, zguduit de atacurile teroriste, avea nevoie să se reabiliteze în faţa lumii. Nimic nu dă mai multă siguranţă decât apariţia pe străzile Parisului a nu mai puţin de 56 de lideri. Şefi de stat şi de guverne s-au expus alături de peste un milion de oameni participanţi la marş. Este, înainte de toate, o provocare adresată organizaţiilor teroriste. Europenii vor să arate că nu le este frică, vor să arate că nu se lasă intimidaţi.
Moartea celor 20 de oameni a trezit la realitate bătrâna Europă. Islamiştii radicali se concentrau în special pe Statele Unite. Iată că islamul fundamentalist nu mai face diferenţe. Oamenii născuţi şi educaţi în Franţa, cetăţeni francezi de două-trei generaţii, se întorc împotriva statului francez. Dar numărul revoltaţilor este, totuşi, mic. Unul dintre poliţiştii împuşcaţi era, de asemenea, de religie islamică. Aşadar, nu se poate vorbi despre un război al religiilor.
Chiar dacă tragedia de la Paris a fost o răbufnire izolată, Europa nu va mai fi la fel cel puţin o vreme. Măsurile de securitate vor incomoda mai cu seamă deplasările. Turismul va avea de suferit. Mulţi oameni vor prefera să rămână acasă. Din acest punct de vedere cel mai lovit este Parisul. Organizarea acestui marş vine într-un fel şi în ajutorul industriei turismului. Dacă şefi de state şi de guverne au avut curajul să se expună, înseamnă că orice cetăţean de rând se poate considera în siguranţă. Sau la fel de în siguranţă ca înainte.
În fond ce s-a schimbat? Este extrem de greu să faci o delimitare istorică. Atitudinea faţă de musulmani în general este aceeaşi de câteva decenii. Problemele trebuie căutate în interiorul lumii arabe. Marşul solidarităţii din Paris a dorit să arate şi acest lucru, anume că nimic nu s-a schimbat şi nimic nu poate schimba civilizaţia occidentală. Cele două culturi, ca de altfel toate culturile lumii, se intersectează.
Dacă au putut declanşa asemenea reacţii câteva caricaturi pe viitor se pot aştepta violenţe la fel de dure precum cele din redacţia Charlie Hebdo. Nu neapărat pe teme religioase. Naţionalismele, xenofobia, rasismul, pot duce la violenţe oriunde în lume, şi cu atât mai multe în ţările europene. Extrema dreaptă franceză a câştigat 25% la europarlamentare. Evenimentele din Ucraina, politica la limita democraţiei din Ungaria, pot găsi un teren propice de manifestare în viitorul apropiat dacă liderii lumii vor lua măsuri greşite.
Nu ar trebui să înţelegem ieşirea unui milion de oameni în stradă ca un simplu răspuns la îndemnul preşedintelui Franţei. Până la urmă au răspuns invitaţiei 56 de oficiali. În aceeaşi zi s-au întâlnit miniştri de interne din ţările UE. Tot duminică se afla la Paris şi secretarul de stat pe Justiţie american care trăgea atenţia că atentatele nu pot fi atribuite unei organizaţii. Nu există dovezi certe că Al Qaida sau ISIS au stat în spatele actelor teroriste. Cu atât mai puţin pot fi învinuiţi musulmanii, la grămadă.
Toate acestea converg la ideea că prima grijă a liderilor lumii este să calmeze spiritele. Marşul unui milion de oameni, în frunte cu premieri şi şefi de stat, alături de demonstraţiile paşnice din alte oraşe, arată că, totuşi, lumea civilizată nu este adepta violenţelor, de orice natură. În toiul vânătorii de terorişti ministrul francez de interne referindu-se la soţia unuia dintre terorişti folosea formula “soţia domnului cutare” care tocmai fusese împuşcat. Asta spune multe despre civilizaţia Franţei.
