Asculta acest articolVizita Suveranului Pontif în România ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranţei, barbariei politice. Deci se poate trăi şi în bună pace? Se pot întâlni credincioşi de confesiuni diferite, dar şi români şi unguri în acelaşi loc, sub aceeaşi cruce? Poate fi imaginat un Klaus Iohannis ţinând un discurs în care să nu înfiereze guvernul PSD, salutând şi fiind salutat la rândul lui de pesediştii cu care în urmă cu doar o săptămână era în război?
Mai mult, pot fi văzuţi împreună oameni care până la 26 mai s-ar fi mâncat unii pe alţii.
Ne putem întreba: pe oamenii atât de diferiţi îi uneşte credinţa sau un om? Personalitatea covârşitoare a papei Francisc a întors România cu faţa către Dumnezeu. Sunt cuvinte mari, însă trebuie găsită o explicaţie la modul în care s-au comportat milioanele de români în timpul vizitei papei în România.
Întâmpinat peste tot cu entuziasm, dar în linişte şi cu o milostenie rar întâlnită într-o ţară fărâmiţată de lupte politice, papa Francisc a oferit imaginea liderului onest, omenos, în contrast cu ceea ce îi este dat cetăţeanului să vadă zi de zi.
Milioane de români l-au urmărit pe capul Bisericii Romano-Catolice de la intrarea în ţară, pe marginile drumurilor, la Bucureşti, la :umuleu Ciuc, Iaşi şi Blaj. “Băile de mulţime” s-au desfăşurat într-o ordine perfectă, fără îmbrâncelile şi înghesuiala specifică ieşirilor liderilor politici în mijlocul mulţimii. Este o lecţie de civilitate sau ne-a fost dat să vedem şi o altfel de lume, dar cu aceiaşi oameni? Fără îndoială, în mulţime s-au aflat mulţi dintre cei care în alte împrejurări se manifestă zgomotos, fie aplaudând frenetic, fie huiduind cu o înverşunare demnă de cauze mai bune.
Să ne oprim însă şi la unul dintre mesajele papei, unul dintre cele mai puternice, mai profunde: “Să vă construiţi o patrie mai dreaptă şi mai fraternă”. Ce înseamnă acest lucru? Că de mâine, ca în imnul nostru naţional, toţi vor da mână cu mână, se va cădea de acord asupra unui consens naţional şi cele trei zile de armonie vor continua până la atingerea ţelului propus.
Ţările şi popoarele nu se schimbă peste noapte, dar au momente de graţie când oamenii devin mai buni, mai înţelegători unii cu alţii. Să ne imaginăm că România va avea un preşedinte ca papa Francisc. Ce şanse ar avea să reziste în faţa presiunii partidelor, a politicienilor avizi de putere? Intoleranţa, adversitatea, atacurile necontenite şi nu în ultimul rând “dreptul de a nu fi de acord cu celălalt” sunt atribute, descoperiri ale democraţiei.
Există două lumi. Una a credinţei, a emoţiilor profunde umane, şi alta a realităţii de zi cu zi, crudă, brutală, în care primează violenţa personală, agresivitatea de grup. Acum de pildă este de neimaginat un grup de simpatizanţi ai USR faţă-n faţă cu un grup de susţinători ai PSD. Par imposibil de adus la aceeaşi masă preşedintele ţării şi primul ministru. Cum să faci o “patrie” dintr-o ţară atât de dezbinată? Dacă vrei să fie “mai dreaptă şi mai fraternă” şansele par să scadă şi mai mult. Pentru că, aşa cum nu există un proiect de ţară decât ca o însăilare de slogane, nu apare nici proiectul personal al unei mari personalităţi care să includă în aceeaşi matcă indivizi nu atât diferiţi, cât având preocupări atât de diverse şi opinii atât de divergente.
Cu toate acestea, sau în pofida acestor diferenţe, vizita papei s-a constituit într-un moment de graţie aproape divină care s-a răsfrânt asupra unor oameni care, pentru moment, au simţit că, într-adevăr, au datoria să-şi construiască “o patrie mai dreaptă şi mai fraternă”.
