Tiberiu Soare și-a onorat prestigiul pe scena Filarmonicii sătmărene

Asculta acest articol

Unul dintre punctele majore de atracție din programul Festivalului internațional “Zilele Muzicale Sătmărene” în a sa ediție jubiliară cu numărul 40 era prezența dirijorului Tiberiu Soare pentru prima oară la conducerea orchestrei simfonice a Filarmonicii “Dinu Lipatti”.

Maestrul bucureștean și-a cucerit o reală faimă în lumea muzicii clasice românești atât prin prestațiile sale, mai ales în fruntea orchestrelor Radio, cât și prin modul volubil și modern în care relaționează cu muzicienii pe care îi conduce și mai ales cu publicul. Pe lângă înțelegerea partiturilor, șlefuită în anii de formare petrecuți sub îndrumarea unor nume mari ca Ludovic Bacs sau Horia Andreescu, tânărul dirijor are și o ușurință a cuvintelor, reușind să prezinte muzica într-un mod plăcut, antrenant și pe gustul unui public care nu se mai mulțumește cu stilul rece, academic, de a se vorbi sau scrie despre artă. În acest sens, volumul în care sunt reunite conferințele sale despre opere celebre rămâne unul de referință – și poate fi consultat la Sala de Lectură “Gheorghe Bulgăr” a Bibliotecii Județene din Satu Mare.

Reabilitarea Simfoniei I de Rahmaninov

În urmă cu 120 de ani și jumătate, prima simfonie a unui tânăr compozitor pe nume Serghei Rahmaninov avea programată premiera la Sankt Petersburg. Urma să fie dirijată de cunoscutul Alexandr Glazunov. Așa cum se întâmplă adesea cu debutanții, lucrarea a fost tratată cu neglijență de un dirijor care, pe lângă talentul incontestabil de compozitor și invidia de rigoare, mai era și bun prieten cu paharul de vodcă. A rezultat o premieră dezastruoasă, care l-a făcut pe Rahmaninov să intre într-o perioadă depresivă – fertilă însă, pentru că din ea a rezultat faimosul Concert nr. 2 pentru pian. Reevaluată după câteva decenii, Simfonia I în re minor op. 13 și-a găsit locul meritat în repertoriu. Evident nu este o capodoperă, dar oglindește potențialul imens care avea să rodească în anii de maturitate ai autorului ei.

Preocuparea pentru claritatea sunetului, inerentă în lucrul cu o orchestră radio, și obișnuința cu lumea operei, unde orchestra devine ea însăși o voce și un personaj în povestea de pe scenă, l-au făcut pe Tiberiu Soare să abordeze partitura cu mare atenție. Urmărind-o joi seară în Sala Filarmonicii am înțeles cât de ușor putea fi ea scăpată din mâini de un dirijor mai slab. Armoniile complexe și ritmurile furtunoase ale primei părți, expresivitatea apăsătoare a părții a treia și explozivul final pot ușor degenera într-un corp sonor păstos și haotic. Din fericire, nu a fost cazul acum.

Regretatul nostru coleg Marius Chinde, meloman avizat, obișnuia să spună că niciodată orchestra Filarmonicii nu i s-a părut mai bună ca în ultima vreme. Ar fi găsit o confirmare puternică a părerii sale acum, cu această simfonie deloc simplă care și-a găsit în muzicienii sătmăreni niște interpreți competenți și devotați, conduși de o mână dirijorală fermă și elegantă, mișcările ample și gesturile de microdetaliu fiind un spectacol în sine. Iar contextul serii de joi, când vestea morții actorului Vasile Blaga era deja cunoscută, a dat un tragism aparte răscolitorului Larghetto. Remarcabilă a fost prestația percuționiștilor în partea finală. Aplauzele, pe măsura reușitei muzicale, au venit după câteva secunde de liniște profundă.

Mozart de școală rusă

Prima parte a serii a fost consacrată Concertului KV 595 de Mozart, care și-a găsit în Alexei Nabiulin un interpret sobru, precis, cu atingeri de finețe și cadențe îndrăznețe, un bun exponent al renumitei școli muzicale ruse, el fiind și cadru universitar la Moscova. Din nou am remarcat, în acompaniament, evidențierea grijulie a vocilor și redarea mai bună ca în alte ocazii a complexității unei partituri care s-a constituit într-o încununare a unui gen preferat al compozitorului. Lirismul liniștit din Larghetto a fost ferit de patetism, iar frumosul Allegro final, bazat pe melodia cântecului “O, vino, mai cu soare”, a fost tratat în aceeași manieră moderată, lăsând muzica să strălucească prin sine, fără bravuri solistice exagerate. Și trebuie să mărturisim că rareori am simțit concentrarea publicului atât de intensă ca la acest concert. Semn că muzica bine cântată nu are nevoie de prea multe cuvinte.