Image 1
Image 2

“The Post” predă o lecţie de cinema şi de jurnalism

Meryl Streep și Tom Hanks, ancorele filmului
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol
Meryl Streep și Tom Hanks, ancorele filmului
Meryl Streep și Tom Hanks, ancorele filmului

“The Post” a fost unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului trecut, în special în urma celor trei nume care domină afişul: Steven Spielberg, Tom Hanks, Meryl Streep. Dar şi datorită unei teme extrem de actuale în “epoca post-adevăr” când Donald Trump ocupă Biroul Oval.

Ca în cazul altor mari succese ale sale, Spielberg a ales o temă istorică. În 1971 cotidianul New York Times a început să publice selecţiuni dintr-un document secret de peste 4.000 de pagini, un fel de memento istoric al implicării Statelor Unite în Vietnam, redactat la cererea fostului secretar de stat Robert McNamara, care dovedea că patru administraţii succesive minţiseră cu neruşinare publicul american în privinţa gradului de implicare şi mai ales de succes al armatei SUA în războiul Nord-Sud din Vietnam. Reieşea că de cel puţin 6 ani politicienii erau convinşi că războiul e pierdut, dar continuau să trimită trupe şi să aducă înapoi cadavre de tineri căzuţi pentru o cauză compromisă, de dragul imaginii interne şi externe a statului american.

Deşi documentele se refereau la predecesorii Truman, Eisenhower, Kennedy şi Johnson, preşedintele Nixon a dorit să suprime revelaţiile din presă, iar Pentagonul a obţinut un ordin judecătoresc de oprire a publicării timp de trei zile. Între timp, Washington Post a reuşit să pună mâna pe documentele cu pricina şi s-a trezit într-o mare dilemă, căci tocmai se pregătea listarea companiei la bursă. Să publice revelaţiile, asumându-şi riscuri politice şi economice severe şi punând ziarul în pericol, sau să cedeze la presiunile Casei Albe trădându-şi misiunea jurnalistică? Tandemul de conducere format din patroana Katharine (Kay) Graham şi redactorul-şef Ben Bradlee a decis să meargă înainte, iar Curtea Supremă a dat dreptate presei. Avea să urmeze scandalul Watergate, declanşat tot de reporterii Washington Post, care îl va da jos pe Richard Nixon din funcţia prezidenţială (şi a făcut subiectul unui alt film memorabil, “Toţi oamenii preşedintelui”, în 1976).

Scenariul filmului are doi autori: debutanta Liz Hannah şi experimentatul Josh Singer, deja premiat cu Oscar pentru “Spotlight”, altă dramă jurnalistică). Cei doi par să-şi fi împărţit firele narative principale: ea a construit personajul lui Kay Graham într-o cheie uşor feministă, urmărind maturizarea acesteia într-o funcţie în care a căzut prin sinuciderea soţului şi în care e urmărită şi tracasată de bărbaţi, având răspunderi uriaşe în primul job pe care l-a avut vreodată, iar el s-a ocupat de acţiunea politică şi mediatică, spectaculoasă, culminând cu scena în care redactorii de elită se adună în casa lui Bradlee pentru a scrie, la botul calului, istoricele materiale, alimentaţi contra cost cu limonadă de fiica şefului lor, în timp ce avocaţii se dau de ceasul morţii încercând să prevină un deznodământ fatal. Din fericire, Spielberg leagă bine cele două direcţii şi lasă filmul să respire larg, iar scenografia este splendidă, reconstituind atmosfera anilor 1970 până la cele mai mici detalii, inclusiv coafurile doamnelor şi telefoanele cu disc şi monedă. Iar scenele din redacţie şi tipografie amintesc de vremurile când tehnoredactarea computerizată şi internetul erau vise SF, se scria la maşini de scris şi obţinerea ştirilor era o aventură întreagă.

Meryl Streep face unul din rolurile vieţii ei, parcurgând drumul lui Kay spre asumarea funcţiei şi deciziilor grele cu o empatie care uneori dă fiori, iar Tom Hanks e foarte sigur pe el, deşi uneori crispat, în rolul unui ziarist pur-sânge, gata să rişte totul pentru principiile presei libere. Un cuvânt bun pentru Bob Odenkirk în rolul celebrului reporter Ben Bagdikian, mai târziu profesor de etică a presei.

Dincolo de lecţia de cinema pe care o predă Spielberg, filmul e şi o lecţie de jurnalism, într-o vreme în care trăim psihoza “fake news”, standardele profesionale sunt din ce în ce mai joase, iar patronatele sunt foarte puţin dispuse să rişte înfruntări cu cei puternici. Şi totuşi, Washington Post a arătat că se poate. Răsună ecoul unor versuri: “De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii”. Continuarea o ştiţi.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Cel mai bun iluminator | Produse de top 2023

Cu toţii putem fi de acord că aspectul luminos al pielii este dovada unui ten sănătos şi bine îngrijit! Acestea fiind spuse, femeile tind să apeleze mereu la trucuri care să înfrumuseţeze machiajul, dând un aspect plăcut întregului look! Unul dintre aceste trucuri este chiar aplicarea unui iluminator.