Taxa pe soare, există sau nu există?

Asculta acest articol

Unul din marile neajunsuri ale vieţii politice din România ţine de lipsa de claritate a legilor, hotărârilor de guvern, a ordinelor lansate de ministere.
Ambiguităţi se strecoară şi în hotărârile consiliilor judeţene şi locale, care la fel ca şi în cazul hotăr]rilor la vârf au darul de a perturba viaţa cetăţenilor, bunul mers al societăţii în general.
Ultima năzdrăvănie în materie vine de la ministrul Energiei.
Citită în fugă, din ordonanţa emisă zilele trecute unii au înţeles că se va introduce o taxă pentru energia produsă din surse regenerabile. Virgil Popescu, cel mai expus ministru, a fost rând pe rând luat de partidele politice şi acuzat că introduce “o taxă pe soare”. În sensul că se va introduce o taxă pentru energia produsă de panourile solare.
Primul partid care a sărit a fost USR. Ca partid de opoziţie se înţelege că are chiar datoria să sancţioneze greşelile guvernului.
Dar ordonanţa de urgenţă cu pricina a fost repede contestată şi de PSD. Ca partid de guvernare ar fi fost normal ca social democraţii să ştie de măsura propusă de ministru înainte de a fi lansată public.
Oricum, PSD anunţă că în momentul în care ordonanţa va ajunge în parlament partidul lui Marcel Ciolacu va depune amendamente.
Apare însă şi ministrul Virgil Popescu care afirmă că nu există niciun fel de taxă pe energia regenerabilă. Că există sau nu, lui George Simion i s-a oferit ocazia de a se da în spectacol. Liderul AUR l-a împiedicat pe ministrul Popescu să-şi ţină conferinţa de presă. Că astfel de manifestări care ţin mai mult de circ decât de rezolvarea unor probleme sunt sau nu sunt în avantajul AUR rămâne de văzut.
Nu s-a terminat scandalul pe “taxa pe soare” că s-a ivit o nouă taxă. De data asta este vorba despre o majorare în domeniul medical. Pacienţii care preferă o anumită unitate medicală sau un anumit medic, vor plăti o taxă.
Sunt taxe despre care cetăţenii află că există doar când au nevoie de aprobări, de avize pentru una-alta. În orice caz fără să se intre în detalii, România se numără printre ţările cu cele mai mari taxe.
Este suficient să ne amintim că dintr-un salariu partea statului este aproape de jumătate. După ce s-a scos şi part-time pentru un angajat care lucrează două sau patru ore pe zi firma plăteşte la nivelul salariului minim. De exemplu un student vrea să câştige un ban în plus şi găseşte undeva o slujbă de patru ore. Firma va plăti pentru el 48% din salariul minim.
Se tot vorbeşte despre majorarea salariului minim la 3000 de lei. Mişcarea taxelor ar lăsa mai mulţi bani în contul salariatului, dar ar fi şi un ajutor pentru firme.
Taxele mari, greu suportabile de agenţii economici, sunt fireşti atâta vreme cât avem un stat suprapopulat. “Aparatul de stat” este cea mai scumpă investiţie din România. Dacă imaginăm populaţia producătoare a României ca o turmă de mioare ar rezulta câte un cioban mioritic bugetat la câte trei-patru mioriţe.
Aparatul de stat este supradimensionat şi la întreaga populaţie a României, în raport cu alte ţări. Parlamentul are un număr de deputaţi şi senatori mare chiar şi raportat la Statele Unite, la Germania, la Marea Britanie.
Este aici o problemă pe care toţi politicienii o ocolesc: reforma administrativă. S-a plafonat preţul lemnului de foc, cam aiurea, s-a plafonat, se zice, preţul carburanţilor, al energiei electrice, dar nu se “plafonează” cheltuielile de stat.
Este ceva de genul orândurii sclavagiste, unii muncesc, alţii iau roadele muncii. Chiar cei care critică politicile guvernamentale, gen George Simion, sunt la rândul lor beneficiarii privilegiilor de stat.