Asculta acest articolListele sunt gata. Candidații sunt cunoscuți. Parlamentul European îi așteaptă pe cei mai buni. Fiecare partid se va strădui să demonstreze că eurocandidații săi sunt cei care merită să fie votați. Surprize sunt. Liderilor politici le plac surprizele. Așa că în urma unor analize secrete au inclus pe listă nume la care nu se aștepta nimeni. S-ar părea că toate partidele mizează pe notorietatea oamenilor din presă. Sau a persoanelor care apar foarte des pe sticlă.
După ce PNL a venit cu un singur candidat din mass media PSD a scos dintr-un foc două persoane care s-au făcut cunoscute prin pozițiile lor exprimate la televizor.
După cum se vede cele mai mari formațiuni pun mare preț pe puterea imaginii. Rareș Bogdan s-a remarcat prin poziția intransigentă față de PSD și Liviu Dragnea. A pus în cui așa numita independență a ziaristului și a tras într-o singură direcție. Este ușor să faci presă când nu respecți echidistanța. Când trebuie să-i critici pe toți este mult mai greu. Trebuie să cântărești faptele și oamenii dincolo de culorile politice în care sunt îmbrăcați. Iar când, ca jurnalist, îi critici pe toți se supără toți chiar dacă, uneori, îi și mai lauzi. Când merită. Pentru că există, totuși, și politicieni care merită remarcați.
PSD a achiziționat două persoane care s-au făcut cunoscute prin intermediul televiziunii. Și în acest caz trebuie să te întrebi dacă mai există mass media independentă? S-a vorbit despre moartea ideologiilor. Ideologiile nu au murit, dar iată că independența presei este pusă la îndoială. Există trusturi de presă în proprietatea unor politicieni. Din partea lor nu ai cum te aștepta la echidistanță, obiectivitate, independență politică. Dar când toate marile televiziuni își afișează la vedere opțiunile politice se poate decreta fără rezerve că independența presei este o himeră la fel de îndepărtată ca independența justiției.
Fără îndoială, este un aspect care ar merita mai multă atenție. La urma urmei sunt și probleme serioase, la fel cum sunt și întrebări serioase care ar merita puse în cazul unui referendum.
Dacă listele europarlamentare sunt practic gata, campania electorală nu intră în linie dreaptă pentru că președintele Iohannis a anunțat că vrea să se organizeze concomitent cu alegerile europene un referendum românesc.
Nu are însă întrebarea. Este ca și când te-ai duce la gară, dar nu știi unde te duci. Este ca scrisoarea puștiului din Gogol care îi trimite bunicului o scrisoare pe care scrie doar “Bunicului”.
Ieri președintele s-a consultat cu câteva ONG-uri. Știe toată lumea că sunt cele care organizează protestele de stradă. Problema există, se numește JUSTI|IE, dar lipsește întrebarea. În Informația de Duminică scriam despre întrebarea pe care a împrumutat-o Emil Constantinescu la confruntarea cu Ion Iliescu din 1996, “Domnule Iliescu, credeți în Dumenzeu?”, intrată în folclorul politic. Lui Klaus Iohannis îi trebuie o întrebare de tăria morală a acelei întrebări pe care i-am pus-o domnului Iliescu la Satu Mare.
De fapt, nu de întrebări încuietoare avem nevoie, ci de răspunsuri ferme. Nu s-a pus niciodată întrebarea la un referendum dacă românii vor republică sau monarhie? Nu a fost întrebat poporul dacă vrea republică semi-prezidențială sau republică parlamentară. Mandatul de cinci ani al domnului Iohannis se datorează tot unei întrebări șmechere introdusă de Adrian Năstase la referendumul pentru adoptarea Constituției la intrarea în UE.
Ce a câștigat cel ce a făcut propunerea? A declanșat războiul instituțional dintre un președinte cu un mandat de cinci ani și un parlament cu un mandat de patru ani.
