Asculta acest articolPână la urmă cele șapte țări reunite în ceea ce, în mod simbolic, se cheamă G-7, nu sunt chiar atât de influente pe cât se pare. Să le enumerăm< SUA, Marea Britanie, Germania, Franța, Italia, Canada, Japonia. În acest moment, toate împotriva Rusiei. Unele mai antrenate în război, altele mai puțin dispuse să trimită arme pentru armata lui Zelenski. G-7, adică cele mai puternic industrializate țări din lume, în timp de pace ar fi normal să cuprindă câteva țări alături de ele, în primul rând China și Rusia.
Nicio țară din Orientul Mijlociu. Evident, din motive politice. Alte țări, fie că sunt puternic industrializate, fie că au importante poziții strategice, militare, se aliniază celor două blocuri în funcție de interese de moment.
Oricum ar fi puse în cântar, Rusia și China, cu aliați țări precum India, Brazilia, Africa de Sud, se află în minoritate față de puternicele țări G-7, țările din UE și NATO. Cu toate acestea ele nu pot pune capăt războiului din Ucraina. Se pune întrebarea dacă SUA dorește cu adevărat să pună capăt conflictului armat Rusia-Ucraina. Nu doar în urma unui război, ci și în timp ce el se desfășoară, dincolo de tragedia umană, din punct de vedere economic cineva câștigă. În acest moment nu ne dăm seama dacă armele trimise în Ucraina sunt contra cost sau un cadou din partea SUA în primul rând, apoi din partea altor țări NATO.
Arsenalul militar adunat zeci de ani, într-un fel sau altul, trebuie consumat pentru a fi reîmprospătat. Ar exista, deci, un interes economic la mijloc în ceea ce privește armamentul. Pe de altă parte, înlocuirea gazului și petrolului rusesc într-un final ar aduce avantaje țărilor care au rezerve. Statele Unite se arată dispuse să pună la dispoziția țărilor UE rezervele sale. România, țară care dispune de rezerve de gaz și petrol, ar putea profita de această schimbare la nivel mondial în măsura în care se va implica în rezolvarea crizei energetice, a crizei petrolului și gazelor.
Nu există război dincolo de interese economice. De asemenea, întotdeauna zgomotul bombelor este însoțit de propagandă. România, până în acest moment, nu s-a remarcat decât prin alinierea la politica NATO și, în parte, la politica UE. Ca țară riverană, având în vedere relația cu Republica Moldova, speculând scutul anti-rachetă de la Deveselu, probabil s-ar fi putut implica mai mult. Nu a făcut-o.
Președintele Iohannis, premierul Ciucă, nu au ambiții foarte mari de a juca rolul unor lideri regionali. Dacă în această perioadă ar fi fost președinte Traian Băsescu, acesta și-ar fi dezvoltat o retorică prin care ar fi scos România în față. În ultimă instanță, Putin s-ar fi folosit de poziția unei Românii agresive prin discurs, modestă din punct de vedere militar. România stă cuminte în banca ei, ascultând ordinele de la Bruxelles, de la comandamentul NATO, de la Casa Albă. Printre țările care se arată cele mai vocale în această perioadă se află Polonia și Lituania. Acum sute de ani, după anul 1400, Lituania și Polonia, aliate, scoteau din istorie puternicii cavaleri teutoni, puneau la punct Prusia, dar își impuneau supremația militară și în fața Rusiei. Dacă azi Vladimir Putin face recurs la istorie, ar fi o târzie revanșă asupra dușmanilor naturali din vestul și nordul prezumtivului imperiu al lui Vladimir Putin. România nu a intrat decât ocazional în atenția Rusiei. Nici acum nu știm cu exactitate în ce măsură Putin acordă atenție țării noastre. Nici Ungaria, în ciuda imaginii negative a premierului Viktor Orban datorită relației pe care ar avea-o cu Putin, nu credem că este considerată o piesă importantă în jocul cu Uniunea Europeană și NATO. Contează doar politic. Rusia, la o adică, este în stare să sacrifice orice țară, inclusiv Ungaria lui Orban, dacă interesele politico-strategice o cer.
Următoarea săptămână atenția întregii opinii publice mondiale va fi întreptată spre lucrările grupului G-7 care au loc într-un castel izolat din Germania. Se va rezolva ceva în ceea ce privește pacea sau războiul? Depinde ce își doresc cele șapte țări, puternic industrializate.
