Asculta acest articol
Privilegiul a fost emis de regele Carol al III-lea, la 6 ani după legiferarea unificării dintre Satu Mare şi Mintiu
Începând cu secolul al XVII-lea, aidoma comitatelor din Transilvania şi Partium, asistăm şi în comitatul Satu Mare la o trecere mai accentuată spre economia alodială (deţinerea de pământuri), cu toate că baza producţiei de mărfuri agricole a constituit-o, în continuare, gospodăria şi sesia iobăgească.
Informaţiile pe care le publicăm în cele ce urmează le-am extras din volumul “Satu Mare. Studii şi comunicări”, revista Muzeului Judeţean Satu Mare nr. XI-XII din anii 1994-1995.
Din materialul “Domeniul oraşului Satu Mare în sec XVII – mijlocul sec. XIX”, semnat de profesorul Bujor Dulgău aflăm că cererea crescândă de produse pe piaţa internă şi cea externă a impus, în mod firesc, nevoia extinderii rezervei senioriale, sporirii numărului iobagilor şi jelerilor precum şi a sarcinilor feudale la care erau impuşi aceştia.
Constituie iniţial prin acte de donaţie, rezerve senioriale sau pământurile alodiale au fost extinse, mai ales, prin răpiri forţate ale sesiilor iobăgeşti, fenomen generalizat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi, îndeosebi, în cursul secolului al XVIII-lea.
Numărul iobagilor a scăzut foarte mult în perioada 1650 – 1711
Fenomenul este tipic şi pentru domeniul oraşului Satu Mare, constituit treptat prin cumpărări, zălogiri şi răpiri de pământuri situate în hotarele localităţilor limitrofe: Ruşeni, Tătărăşti, Mădăras, Sătmărelul Mic şi Hodoş. În paralel cu acumulările de pământ oraşul a cumpărat sau luat în zălog de la unii nobili scăpătaţi, şi iobagi spre a-şi asigura forţa de muncă necesară exploatării alodiului. Importanţa şi valoarea iobagilor a crescut considerabil spre finele secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, când, din cauza deselor războaie şi a incursiunilor turco-tătare, numărul lor a scăzut sensibil în comitatul Satu Mare. Este vorba de invazia polonă din iunie 1657 până sub zidurile oraşelor Satu Mare şi Mintiu, incursiunile turceşti de după 1660, răscoala curuţilor condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, invazia tătară din 1717, la care se adaugă jafurile săvârşite de mercenarii străini din garnizoana cetăţii. După semnarea Păcii de la Satu Mare (aprilie 1711) şi epidemia de holeră ce a bântuit în vara anului 1711, conscripţia locuitorilor din Satu Mare găsea aici doar 150 de meşteşugari, 101 orăşeni, 42 jeleri şi 39 văduve.
În anul 1636 ia fiinţă alodiul oraşului Satu Mare în hotarele satelor Ruşeni şi Tătăreşti, sate ce aparţineau comitatului. De-acum înainte vor avea loc frecvente conflicte, tulburări şi acte de violenţă comise de orăşeni împotriva iobagilor cetăţii din aceste localităţi. Cu prilejul reînnoirii semnelor de hotar acestea erau fixate mereu în detrimentul celor două sate şi, de multe ori, orăşeni călări au călcat semănăturile sau distrus recolta iobagilor de aici. Începând din anul 1625 oraşul a reuşit, prin cumpărături şi zălogiri, să intre în posesia unor sesii ce aparţinuseră familiei Ioo şi Clarei Kende. Până la finele secolului al XVII-lea oraşul deţinea deja în aceste localităţi un număr de 31 de sesii.
Situaţia dijmei, păşunatului şi ghindatului
Concomitent cu uzurpările teritoriale efectuate prin ridicarea noilor semne de hotar, magistratul oraşului Satu Mare a interzis, după 1636, păşunatul vitelor şi ghindatul porcilor în pădurile din Tătăreşti, care înainte vreme fuseseră folosite liber şi paşnic atât de către orăşeni cât şi de iobagii localnici. Prin urmare, iobagii cetăţii din localităţile Tătăreşti, Mădăras, Homorodu de Sus, Homorodu de Mijloc şi Medişa vor fi siliţi dea dijmă din animale pentru păşunat şi ghindat, după cum reiese dintr-un interogatoriu luat în anul 1640.
Mai multe in ediţia tipărită a suplimentului Informaţia de Duminică din 13 ianuarie disponibilă la chioşcurile de ziare sau în ediţia electronică (abonament PDF)
Fii primul care comentează