Asculta acest articol
Amânată, din motive foarte întemeiate, de la o sărbătoare a Unirii la alta, premiera spectacolului “Woyzeck Transylvania” al secţiei române de la Teatrul de Nord a avut loc exact în seara când se împlineau 45 de ani de la primul spectacol al trupei. Înainte de Balul actorilor, publicul şi invitaţii au avut parte de un spectacol curajos şi provocator.
Regizorul Marcel Ţop, format la şcoala teatrului independent bucureştean, şi-a asumat un pariu riscant: transmutarea poveştii chinuitului Woyzeck, din piesa neterminată a lui Georg Büchner, într-un areal foarte specific şi cunoscut sătmărenilor: Ţara Oaşului. Văzând spectacolul la premieră, credem că pariul a fost unul câştigător.
Mitru al Woyzeckului, cătană împărătească
Scurta şi zbuciumata viaţă a lui Büchner s-a petrecut în prima jumătate a veacului XIX, într-o perioadă în care Germania actuală era ciobită în zeci de stătuleţe, unele ridicol de mici. Cele două piese care l-au făcut pe autor să rămână în istoria teatrului – “Leonce şi Lena” şi “Woyzeck” – au ca substrat al parodiei amare tocmai absurdul acestei situaţii, fie că e vorba de protocolul fără sens al unor curţi regale de carton, fie de ridicolul dezumanizant al armatei.
Prototip al teatrului absurd care va cunoaşte voga un secol mai târziu, “Woyzeck” spune povestea unui om simplu pus în faţa răului sistematic care îi striveşte conştiinţa. Redus la stadiul de robot ascultător în armată şi cobai pe experimente “medicale” bizare, ros de gelozie, sfârşeşte prin a-şi ucide iubita, Marie, care trăieşte şi ea o dramă: mamă de copil din flori, dispreţuită şi flămândă de iubire, cedează avansurilor unui ofiţer – în original, un “tambur major” – şi se înstrăinează iremediabil de omul ei.
“Woyzeck Transylvania” păstrează firul narativ şi timpul istoric, dar îl mută, cu succes, în Oaş. Eroul devine “Mitru al Woyzeckului”, Marie devine Măria, armata este cea multinaţională austro-ungară, cu tensiunile ei etnice cu tot, doctorii au metehne vieneze, iar muzica e oşenească 100%, cu Maria Tripon şi doi muzicanţi de-ai locului. La fel, costumele sunt autentice, la spectacol contribuind cu folos Muzeul Satului din Negreşti-Oaş. Şi totuşi nu e un spectacol rural, întrucât tensiunea implicită în text nu se pierde sub detaliile etnografice, ci mai curând sporeşte. Scenografia e foarte simplă şi flexibilă, acţiunea curgând în decupaje aproape cinematografice. Văzând piesa, cu nunta întreruptă de ordinul de chemare şi cu finalul tragic, îţi aminteşti durerosul cântec de cătănie interpretat de Grigore Leşe: “Trimăs-o-mpăratu carte”…
O sumă de portrete vii
Elaborând scenariul, Marcel Ţop a rescris, practic, piesa lui Büchner – sau, vorba lui Radu Afrim, a remixat-o. A adăugat personaje şi scene, fără a pierde din coerenţa discursului regizoral, şi rare sunt momentele nejustificate scenaristic. Actorii sunt în general bine distribuiţi şi conduşi, în ceea ce se constituie într-o sumă de portrete, individuale şi colective, vii şi percutante. Scena de nuntă iniţială e un portret al oşenilor din toate timpurile, scenele cazone inspiră uneori dezgust pentru absurdistanul ce domneşte adesea în armate, trio-ul de “savanţi nebuni” satirizează pseudo-ştiinţa din timpul lui Büchner, iar dansul satanic al gândurilor negre ce-l bântuie pe erou – frumoasă realizare vizuală – e în sine un portret al unei minţi iremediabil deranjate.
Cu atât mai puternic acel moment cu cât Sorin Oros îşi struneşte impecabil jocul în rolul principal, fără pic de şarjă, lăsând să răzbată emoţiile doar din chipul tot mai descompus şi rostirea tot mai întunecată. Woyzeck al său e o insulă de demnitate într-o lume împrejurătoare care se duce naibii. Cu Măria lui în frunte, Bianca Lidia Cuteanu izbutind să transmită în apariţiile sale tot chinul ancestral al condiţiei feminine, în prăbuşirea ei spre promiscuitate, cu o rază de speranţă spre final care face crima cu atât mai absurdă. Un al treilea personaj marcant, emblemă a suferinţei şi compasiunii deopotrivă, e Nebunul care leagănă mereu copilul recitând din Biblie, întruchipat cu forţă emoţională şi discreţie de Valeriu Doran.
În jurul acestui trio de umanitate reală, avem mai multe portrete parodice. Trio-ul de ofiţeri, fiecare chinuit de câte-o patimă (Radu Botar – căpitanul neamţ sofist, Dorin C. Zachei – căpitanul român beţiv, Tibor Szekely – hilarul căpitan ungur poftitor la Maria) e completat de Vlad Chico, din nou într-un rol de filfizon care-i vine bine (după cel din “Meşterul Manole”), un Don Juan grotesc. Vasile Blaga, Vlad Mureşan şi Cristian Iorga creează o parodie nimicitoare la adresa unui anume tip de medici. Apariţii de efect sunt Ioana Cheregi (foarte frumoasă în chip de ţigancă ispititoare), Rora Demeter şi mai ales Carol Erdos, scena sa în chip de negustor evreu de cuţite fiind intensă şi aplaudată îndelung. Andrei Stan, în rolul prietenului ungur al lui Woyzeck, urmează o direcţie calmă, plată, probabil un contrast voit cu tulburatul său partener. Mai apar, în felurite scene de ansamblu, Cosmin Domnişan, Sergiu Tăbăcaru, Alexandra Odoroagă, Andreea Mocan, Anca Dogaru, Dorina Nemeş, Alina Negrău, Laszlo Pfeiffer, Ioan Danciu. O menţiune specială pentru Maria Tripon ca actriţă, în una din cele mai frumoase scene ale piesei, consolarea Mariei după aventura cu “cocoşul” ofiţer. Asta pe lângă impecabila prestaţie muzicală.
Dacă iubiţi teatrul, Oaşul, oamenii şi puteţi privi un spectacol fără prezumţii, faceţi-vă un favor şi vedeţi acest “Woyzeck”. Cele mai mult de două ore sigur nu vă vor lăsa indiferenţi.
Fii primul care comentează