Asculta acest articolNu știm de unde i-a venit ideea domnului Tăriceanu de a lansa o dezbatere publică pe tema evaluării democrației și statului de drept. Dacă a pornit de la aserțiunea filozofului Fichte “A fi liber nu înseamnă nimic, a deveni liber este dumnezeiesc” (“Frei sein ist nichts, frei werden ist der Himmel”) demersul său este remarcabil.
Ideea este că atunci când avem libertate ne plictisim, iar atunci când obținem libertatea prin luptă, după o lungă perioadă de opreliști, libertatea echivalează cu fericirea supremă pe care o poate obține un om.
Un asemenea moment a fost în decembrie 1989. Acel moment nu se mai poate repeta, oricât de multe neajunsuri și nemulțumiri ne-ar provoca democrația. În schimb, dacă domnul Tăriceanu a pornit proiectul său de evaluare a democrației și statului de drept de la acțiunile DNA, demersul său este jalnic.
Pe de altă parte, oamenii liberi nu gândesc. Libertate deplină există într-o democrație deplină. Există în “Ulciorul de aur” de E.T.A. Hoffmann o mică parabolă. Funcționarii statului sunt închiși în niște sticle pe un raft.
Când Anselmus, personajul magic din poveste, îi întreabă de ce stau închiși în sticle, la fel ca el, ei îi răspund că nu este adevărat, că se plimbă pe unde vor și că tocmai se pregătesc să meargă la un chef, într-un restaurant. Morala ar fi că oamenii închiși care nu știu că sunt închiși cred că sunt liberi și asta îi face fericiți.
Sunt românii, după 25 de ani de la căderea unuia dintre cele mai odioase regimuri dictatoriale, liberi și fericiți, iar politicieni ca domnul Tăriceanu încearcă să-i convingă că sunt închiși în niște sticle? Întâmplarea face ca inițiativa președintelui Senatului să coincidă cu marcarea a 25 de ani de la mineriada cea mai sălbatică, din 13-15 iunie 1990. Nu știm dacă, privind în urmă, domnul Tăriceanu nu s-a îngrozit revăzând scenele, dar mai ales auzind cum vorbea personajul principal al epocii, Ion Iliescu.
Mulți dintre noi am uitat acele momente, și, mai ales, modul în care puterea de atunci se adresa poporului. Ion Iliescu vorbea despre restaurație, despre legionari, despre elemente declasate, despre golani, despre partidele istorice care încercau să dea o lovitură de stat. Nu ciomagul a fost arma cea mai năpraznică. Au fost vorbele lui Ion Iliescu.
Împreună, ciomag și vorbă, ne-au scos pentru cel puțin trei ani din rândul fostelor țări socialiste ce porneau pe calea democratizării și ne-au pus pe o linie moartă. Atunci s-a încercat reintroducerea dictaturii în România abia descătușată. Cei peste 80% dintre românii care îl urmau orbește pe Ion Iliescu nu-și dădeau seama că fostul comunist încerca să-i reintroducă în sticle, dându-le în același timp impresia că sunt liberi.
La 25 de ani de la acele triste evenimente, majoritatea românilor sunt convinși că sunt liberi, că libertatea este un dat despre care nu mai trebuie să vorbească. Vorba filozofului, care zice că a fi liber nu înseamnă nimic, ceea ce este dumnezeiesc este lupta pentru a deveni liber. În fond, demersul domnului Tăriceanu este unul despre libertate, înfășurat în cuvinte ceva mai pretențioase, precum democrația și statul de drept.
Va reuși să sensibilizeze societatea? Poate că are dreptate, poate că democrația și statul de drept se află la o răscruce, se află în pericol. Nu-i rămâne decât să ne convingă și atunci, la fel cum l-au urmat pe Ion Iliescu minerii din Valea Jiului, îi vor sări în ajutor mari categorii sociale, evident, altele decât minerii. Deocamdată, Călin Popescu Tăriceanu se află singur pe baricade, dar gata să înfrunte cu vitejie fantomele care amenință democrația și statul de drept.
Nu este aici foarte multă metafizică. În realitate, președintele Senatului se erijează în portdrapelul celor care nu sunt de acord cu acțiunile DNA-ului. S-ar putea să fie aici vorba despre o anumită frustrare, despre un mod greșit de înțelegere a libertății personale.
