Asculta acest articolCurtea Constituțională s-a pronunțat asupra conflictului dintre guvern și președinție. Decizia este obligatorie. Președintele este obligat să numească miniștri propuși de primul ministru.
A devenit o regulă generală ca la orice propunere a premierului, indiferent de natura ei, președintele să spună un NU hotărât. Guvernul se adresează CCR, iar după un timp destul de îndelungat judecătorii Curții, după o matură chibzuială mai mult politică decât juridică, să-i dea dreptate unuia sau altuia. Uneori deciziile sunt interpretabile, ca judecata rabinului.
În ciuda nemulțumirilor unei părți a populației, avem, totuși, un mecanism la care se poate recurge în situații de conflicte instituționale.
Dar sfârșitul unui conflict nu înseamnă altceva decât începutul unui nou conflict. Politicienii au resurse nelimitate pentru declanșarea unor conflicte, deseori sfârșind prin a deveni crize în toată regula.
Să ne amintim de refuzul președintelui de a revocare din funcție a procurorului-șef DNA, Laura Codruța Kovesi. Până la urmă CCR i-a dat câștig de cauză guvernului. A fost una dintre cele mai mari înfrângeri ale președintelui Iohannis.
Dar pierderea unei bătălii nu înseamnă pierdera războiului.
Nici pierderea mai multor bătălii, în politică, nu înseamnă pierderea războiului. Prin urmare, președintele continuă să refuze pe bandă rulantă propunerile venite din partea guvernului.
:i va refuza până la sfârșitul mandatului tot ce vine dinspre PSD, iar în al doilea mandat, dacă va câștiga alegerile prezidențiale din noiembrie, dacă guvernul va avea aceeași culoare politică, va continua să spună NU. Așa este programat.
Să presupunem că președintele rezultat în urma alegerilor de la sfârșitul acestei toamne va avea altă culoare politică decât majoritatea care se poate realiza în parlament.
O variantă: Iohannis președinte. Majoritatea parlamentară: PSD, Pro România, ALDE. Nu este nevoie de niciun comentariu. Este ceva ce deja am văzut.
Varianta a doua: Viorica Dăncilă președinte. Majoritatea parlamentară: PNL-USR-PMP-UDMR, părți din ALDE și Pro România. :i această variantă este de necomentat.
Varianta a treia: Barna președinte. Majoritatea parlamentară formată va fi cam aceeași ca în situația în care iese președinte Klaus Iohannis. Aici intervine un element esențial. Alianța USR-PLUS a intrat în alegeri cu un tandem. În cazul în care Dan Barna ajuge președinte, funcția de prim ministru îi revine lui Dacian Cioloș. Va accepta PNL să intre într-un guvern în care să nu-i revină funcția de premier? Nici vorbă. Mai mult, este foarte posibil ca respectiva funcție să-i fie oferită fostului președinte Klaus Iohannis.
Mai avansăm o variantă: un președinte la care nu s-a gândit nimeni. Ca în Ucraina. După cum declară fiecare candidat prezidențial, victoria poate reveni fiecăruia. Colegul nostru din mass media, Radu Moraru, rostește cu cea mai mare convingere “Când voi fi președinte…”. Cu și mai mare convingere o spune Theodor Paleologu. O oarecare jenă se observă la Mircea Diaconu, dar restul candidaților sunt ferm convinși că vor ajunge președinți. Mă rog, așa sunt învățați să spună încă de la prima lecție de marketing politic. O astfel de lecție trebuie să și-o însușească fiecare competitor politic, de la candidații de primari la primari și președinți de consilii județene. Adică de toți cei ce, potrivit legii, sunt aleși prin vot direct. Trebuie, ca alegători și cetățeni, să acceptăm acest lucru.
Dar conflictele, declanșate exact de cei aleși prin vot direct, trebuie să le acceptăm? În general nu le acceptăm. În schimb ne face o plăcere aproape sadică să le urmărim, înrolându-ne într-o tabără sau alta.
