Sfântul Sava (439-532)

Asculta acest articol

Sfântul Sava este un reprezentant de seamă şi un mare organizator al vieţii monahale în Răsăritul creştin.

Dorinţa de a realiza o cât mai desăvârşită trăire spirituală a îndemnat pe mulţi creştini să se retragă în ţinuturi nelocuite şi sub conducerea unui îndrumător spiritual să ducă o viaţă închinată rugăciunii, reculegerii şi renunţării chiar la unele satisfacţii legitime, prin voturile de sărăcie, castitate şi ascultare. Acest fel de viaţă s-a numit “viaţă monahală”, după cuvântul grec monahos – monastikos = solitar, cel care trăieşte singur.

Monahismul s-a realizat sub două forme principale: viaţă eremitică sau anahoretică, adică retragere totală, în chilii individuale, numite schituri sau ermitaje, uneori grupate în aşezări de tip rural, constituind o Lavră; şi viaţa chinovială, cenobitică sau conventuală, adică viaţă organizată într-o mănăstire, cu participarea în comun la activităţile materiale şi spirituale.

Sfântul Sava este fondatorul Lavrei Mari din Valea Cedronului, la porţile Ierusalimului, cu peste o mie de eremiţi care au avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi civilă. El s-a născut la Mutalesca, aproape de Cezareea Capadociei, în anul 439. După ce a petrecut câţiva ani într-o mănăstire din partea locului, la vârsta de optsprezece ani s-a dus la Ierusalim, în comunitatea monahală întemeiată de Passarian, dar nici aici nu şi-a aflat mulţumirea.

Spre deosebire de mulţi monahi “ambulanţi” “rătăcitori”, care părăseau chiliile şi umblau prin oraşe ducând o viaţă puţin edificatoare, Sava, doritor de adevărată singurătate, s-a dus la Alexandria şi acolo a cerut şi a primit de la Episcop permisiunea de a se retrage singur într-o peşteră unde să se roage şi să lucreze, urmând ca în fiecare sâmbătă şi duminică să vină la mănăstire pentru a lua parte împreună cu ceilalţi călugări la sfintele slujbe.

După cinci ani, în 478, s-a întors la Ierusalim şi a descoperit o grotă ascunsă pe Valea râului Cedron; aici şi-a stabilit locuinţa, la care nu ajungea decât pe o scară de funii; această scară a atras atenţia altor doritori de sihăstrie, şi în curând întreaga vale a Cedronului s-a populat de sihaştri ce rând pe rând au ocupat toate grotele săpate de apa Cedronului în pământul calcaros. Ca într-un imens stup, s-au adunat peste o mie de călugări, pe care patriarhul de Ierusalim i-a pus sub conducerea Sfântului Sava, în timp ce grupul celor care trăiau în mănăstirea din jurul bisericii au fost daţi în grija Sfântului Teodosie.

Astfel a luat fiinţă Marea Lavră, una dintre cele mai originale mănăstiri ale antichităţii creştine. Sava, cu răbdare şi în acelaşi timp cu indiscutabilă autoritate, a guvernat armata de eremiţi ce devenea din ce în ce mai mare, organizându-i după normele de viaţă monahală fixate cu un secol mai înainte de Sfântul Pahomie. Pentru ca autoritatea lui să fie întărită, Patriarhul de Ierusalim l-a sfinţit preot în anul 491.

Deşi ar fi preferat să rămână într-o absolută depărtare de lume, el nu şi-a neglijat îndatoririle sale preoţeşti. A întemeiat alte mănăstiri, între care una la Emaus, şi a luat parte activă la lupta împotriva ereziei monofizite, ajungând să mobilizeze pe călugării săi într-o adevărată expediţie paşnică pentru a se opune înscăunării unui Episcop eretic, trimis la Ierusalim de împăratul Anastasie.

În trei rânduri, Sava a intervenit la împăraţii din Constantinopol în folosul binelui public şi al intereselor Bisericii. Sub Anastasie I, zece mii de sihaştri s-au ridicat la chemarea lui în ajutorul Episcopilor persecutaţi; cu prilejul unei vizite a împăratului, a înscenat o adevărată reprezentaţie de mimi, pentru a-i arăta prin evidenţa imaginilor coregrafice condiţiile triste ale poporului apăsat de impozitele grele; la vârsta de nouăzeci de ani, a revenit la Constantinopol, a implorat şi a obţinut de la Iustinian iertare pentru samaritenii care se revoltaseră.

Toate aceste fapte explică de ce după moartea lui din ziua de 5 decembrie 532, întreaga regiune şi cu toate autorităţile civile şi religioase au ţinut să ia parte la înmormântarea lui, şi numele său este păstrat cu veneraţie în calendarul Bisericii. În secolul al VII-lea, prin grija călugărilor greci, s-au ridicat la Roma o mănăstire şi o bazilică dedicate Sfântului Sava, de la care şi-a luat numele şi cartierul înconjurător.

(Vieţile Sfinţilor)