Asculta acest articol
Una dintre familiile monahale foarte cunoscute în Biserica Romano-Catolică este Congregaţia Pasioniştilor, cu numele oficial şi întreg “Congregaţia Clericilor desculţi ai Sfintei Cruci şi ai Patimii Domnului nostru Isus Cristos”.
Membrii ei îşi propun să mediteze adânc suferinţele şi moartea Domnului, să le trăiască în viaţa lor personală şi să le predice poporului crednicios, în vederea reînnoirii veţii creştine. Părintele acestei asociaţii spirituale este Sfântul Paul al Crucii, care a încetat din viaţă în ziua de 18 octombrie 1775, în mănăstirea întemeiată de el la Roma, lângă biserica închinată sfinţilor Ioan şi Paul, pe colina Celio.
Paul s-a născut în anul 1694, ca fiu al familiei Danei din Oveda, localitate aparţinând provinciei Liguori, din nordul Italiei. Şi-a petrecut tinereţea lucrând alături de tatăl său care se ocupa cu negoţul, dar la vârsta de nouăsprezece ani, în urma ascultării unei predici despre suferinţele Domnului, s-a hotărât să-şi ofere viaţa cu totul lui Cristos, spre a micşora măcar în parte durerile pe care păcatele oamenilor le provoacă celui Răstignit.
Deoarece în acest timp veneţienii pregăteau o cruciadă împotriva turcilor, Paul a considerat că îşi va realiza dorinţa înscriindu-se voluntar în armata cruciaţilor; în curând însă, a constatat cu amărăciune că organizatorii expediţiei urmăreau de fapt interese materiale şi scopuri meschine. A părăsit gândul de a se duce în cruciadă, şi pentru a ajunge la cunoaşterea clară a vocaţiei sale şi-a impus un program de rugăciune şi de pocăinţe aspre, privind îndelung, cu ochii trupului şi ai sufletului, pe Isus răstignit.
Cuprins de compătimire faţa de suferinţele Răscumpărătorului, rămâne adesea, câte şapte ore consecutive, adâncit în meditaţie. La vârsta de douăzecişişase de ani a cerut şi a primit de la episcopul de Alexandria, dieceză la nord de Genua, veşmântul de penitent, cu emblema patimii Domnului: o inimă având deasupra o cruce, cu trei cuie şi monograma lui Cristos.
După ce l-a convins şi pe fratele său Giovanni Battista să i se alăture, s-au retras amândoi pe muntele Argintario, într-un loc singuratic şi împreună au început o viaţă de rugăciune intensă şi de mari privaţiuni corporale. În zile de duminică şi sărbători ei părăseau schitul lor sărăcăcios, coborau prin satele învecinate şi predicau despre patimile lui Cristos.
Predica lor înflăcărată lua adesea forme dramatice; pentru a face mai vie icoana lui Cristos suferind ei se biciuiau crunt în faţa mulţimii şi apoi purtau pe spate o cruce mare de lemn: chiar cei mai refractari dintre ascultători erau pătrunşi de gândul la gravitatea ofenselor aduse lui Dumnezeu prin păcatele săvârşite, păcate pentru a căror ispăşire Mântuitorul Isus a suferit nu numai în gândul şi în inima sa, dar chiar şi în trupul său.
În curând, alături de cei doi fraţi s-au adunat şi alţi creştini dornici de a urma exemplul lor de viaţă. Pentru a avea confirmarea autorităţii bisericeşti ei s-au adresat Papei Benedict al XIII-lea, care le-a permis să se consituie într-o congregaţie monahală şi a hirotonit preoţi pe fraţii întemeietori.
Paul a voit ca la numele lui de botez sa adauge specificarea că este “al Crucii”; el şi-a câştigat o stimă extraordinară din partea Papei, a Episcopilor şi a credincioşilor şi a devenit părintele spiritual al unei mari familii călugăreşti, care avea să dea Bisericii mulţi lucrători vrednici în via Domnului.
Pentru a da aprobare definitivă congregaţiei nou întemeiate, Papa Clement al XIV-lea l-a obligat pe Paul al Crucii să aducă unele îndulciri normelor de viaţă călugărească formulate de dânsul, lucru pe care l-a făcut, dar el personal a urmat felul său de viaţă, până la vârsta de 81 de ani, când a adormit în Domnul, în ziua de 18 octombrie 1775. La 28 iunie 1867 Papa Pius al IX-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare, fixând sărbătoarea la 28 aprilie. Noul calendar, conform normelor, a stabilit ca dată a comemorării Sfântului Paul al Crucii ziua de 19 octombrie.
Unii dintre urmaşii spirituali ai Sfântului Paul al Crucii au activat intens şi pe teritoriul Arhidiecezei de Bucureşti, asigurând păstorirea sufletelor şi conducerea vieţii diecezane timp de mai bine de un secol; ca expresie a recunoştinţei pentru serviciile aduse de congregaţia călugărilor pasionişti, Sfântul Paul al Crucii este declarat patron secundar al Arhidiecezei.
Amintirea lui este cinstită şi în biserica parohială din Cioplea, unde se află statuia adusă de preoţii pasionişti care au organizat şi condus această parohie şi au contribuit la zidirea actualei biserici. Ţinuta gravă şi hotărâtă a Sfântului, ca şi privirea pierdută parcă undeva, în zare, spre Răstignitul de pe Calvar, exprimă gândurile dintr-o scrisoare trimisă unor fraţi călugări: “Cel mai bun şi cel mai sfânt lucru este a gândi la patima Domnului, deoarece pe această cale se ajunge la sfânta unire cu Dumnezeu.
La această preasfântă şcoală se învaţă adevărata înţelepciune… Devenind cu adevărat îndrăgostiţi de cel Răstignit, în templul lăuntric (al inimii) veţi petrece într-o neîncetată sărbătoare a crucii, suportând în tăcere suferinţele vieţii…
Şi deoarece sărbătorile se desfăşoară în bucurie, şi sărbătoarea crucii va fi cinstită de către iubitorii Răstignitului prin suportarea în taină a suferinţelor, cu faţa veselă şi liniştită, astfel încât durerea să rămână ascunsă pentru oameni şi cunoscută numai de Binele nostru Suprem”‘ (Liturgia horarum la 19 oct.).
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează