Sfântul Mauriciu (sec. III) – ofiţer martir

Asculta acest articol

Peste 70 de localităţi din Franţa poartă numele “Sfântul Mauriciu” – “Saint Maurice”, dar prima localitate ce şi-a luat acest nume glorios este oraşul alpin din sudul Elveţiei, Saint-Maurice, astăzi staţiune balneară cu renume mondial, loc preferat pentru întrecerile sportive de iarnă, apropiat de minunata Peşteră a Zânelor, situată la adâncimea de 700 de metri.

Pe vremea stăpânirii romane, pe aceste locuri se afla cetatea Agaunum; aici, în timpul împăratului Diocleţian, a avut loc decimarea unei întregi legiuni, “Legiunea tebană”, formată din ostaşi creştini, între care Mauriciu era “primicerius”, Exuperiu, “compiductor”, şi Candid, “senator militum”.

Maximilian Hercule, asociat la conducerea Imperiului de către Diocleţian, a transferat mai multe trupe romane din Egipt în Galia, pentru pedepsirea unei regiuni locuite în mare parte de creştini şi pentru reprimarea triburilor răsculate al bagauzilor. În rândul trupelor transferate se afla şi “Legiunea tebană”, formată din ostaşi originari din părţile Tebei, Egipt, unde erau foarte mulţi creştini.

Prezenţa creştinilor în armata romană contrazicea bănuiala că religia creştină i-ar împiedica pe cetăţeni să slujească Imperiul şi pe împăratul Romei cu tot devotamentul. Dar când autorităţile Imperiului foloseau puterea militară pentru a impune o anumită credinţă religioasă, ostaşii creştini se vedeau confruntaţi cu o problemă de conştiinţă foarte gravă. Supuşi legilor şi devotaţi împăratului, creştinii considerau că există legi spirituale, eterne, care nu pot fi încălcate, chiar dacă este în joc viaţa pământească. Într-o astfel de situaţie s-au aflat creştinii din Legiunea tebană.

După ce armatele transferate din Egipt au trecut Alpii şi s-au stabilit la Agaunum, Maximilian Hercule a dat ordin ca toţi ostaşii şi comandanţii lor să aducă jertfă zeilor Imperiului şi să depună jurământul de credinţă faţă de împărat. Creştinii din Legiunea tebană şi-au exprimat hotărârea lor de a lupta pentru apărarea intereselor imperiului, dar au refuzat să aducă jertfă idolilor.

La porunca lui Maximilian, ostaşii creştini, în frunte cu Mauriciu, au fost supuşi pedepsei umilitoare a biciuirii în public. Deoarece nici unul dintre ei nu şi-a schimbat hotărârea, s-a ordonat decimarea: începând numărătoarea din primul rând, al zecelea soldat era scos din front şi executat pe loc în faţa tuturor. Încurajaţi de comandantul Mauriciu, creştinii au rămas statornici în credinţă, deşi, cu fiecare numărătoare, rândurile lor se răreau tot mai mult. Au căzut astfel şi Mauriciu, şi Exuperiu, şi Candid, împreună cu ostaşii lor. Passio Acaunensimn martyrum, scrisă de episcopul Leon Eucheriu în anul 450, deci la 150 de ani după desfăşurarea evenimentelor, vorbeşte de 1.000 de martiri, dar mai probabil nu au fost decât în jur de 100.

Este sigur că la Agaunum a avut loc martirizarea unui grup de soldaţi creştini în frunte cu un comandant Mauriciu; a fost un eveniment de proporţii neobişnuite, de vreme ce a rămas atât de adânc întipărit în amintirea creştinilor din regiunea Munţilor Alpi şi a întregii Galii. Săpăturile efectuate în 1893 au scos la lumină ruinele unei bazilici din secolul al IV-lea, clădită pe locul unde s-a aflat cetatea Agaunum, în cinstea martirilor din Legiunea tebană.

La vechii romani, numele Mauricius – sau Mauritius – se dădea celor proveniţi din ţinutul locuit de mauri, o populaţie de culoare neagră din partea de nord-vest a Africii, aproximativ actuala Mauritania. Prin extensiune, supranumele mauricius se atribuia oricărui om de culoare neagră. De fapt, în limba greacă există cuvântul mauros = negru, de culoare închisă. Ca nume personal, în limba română se foloseşte, foarte rar, sub formele: Mauriciu, Mauriţiu, Moris, Moritz, Mavrik, Mavriki.

(Vieţile Sfinţilor)