Asculta acest articol
Sfântul Ioan Eudes trăieşte şi activează în secolul al XVII-lea, secol care, pentru realizările înfăptuite în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), este cunoscut ca secolul Regelui Soare. Totuşi, în această perioadă Franţa a cunoscut şi mari nenorociri, atât materiale cât şi spirituale.
Epidemii de ciumă, războaie care au sărăcit ţara, lupte interne religioase şi sociale; tulburările şi rupturile provocate de jansenism şi queitism în lumea intelectuală, uitarea aproape totală, adesea dispreţuirea credinţei şi moralei creştine în păturile de jos. Pentru remedierea acestei triste situaţii, Dumnezeu a ridicat câteva personalităţi extraordinare, cărora Biserica le datorează începutul unei adânci reînnoiri spirituale.
Sfântul Vincenţiu de Paul organizează ajutorarea materială a celor săraci şi pune bazele instituţiilor de asistenţă socială, Sfântul Grignon de Montfort readuce la practicarea credinţei pe mulţi din lumea satelor şi a populaţiei mijlocii de la oraşe. Cardinalul de Berulle introduce în Franţa Congregaţia Oratorienilor (întemeiată de Sf. Filip Neri la Roma) pentru formarea religioasă şi culturală a tinerilor din rândul nobilimii şi al orăşenilor, iar Sfântul Ioan Eudes s-a preocupat de formarea clerului.
Ioan Eudes s-a născut în satul Ry din Normandia (provincie în Nord-Vestul Franţei), ca fiu al lui Isaac Eudes. Tatăl sau a fost singurul supravieţuitor al unei familii distruse de ciumă şi a voit să devină preot, dar din lipsă de mijloace materiale nu şi-a realizat gândul. Ulterior a învăţat chirurgia, s-a căsătorit cu o femeie foarte credincioasă, Marta Corbin, şi amândoi s-au stabilit în satul Ry, unde cultivau pământul şi ajutau pe locuitorii satului în cazurile care cereau intervenţii chirurgicale. Sătenii erau foarte miraţi de faptul că zilnic chirurgul lor citea dintr-o carte groasă, asemenea cu aceea a preotului lor. Isaac recita în fiecare zi breviarul preoţesc, ca să-şi împlinească măcar în parte gândul din tinereţe. Isaac şi Marta Eudes au avut şapte copii, dintre care doi au devenit celebri: Francisc, ajuns conte de Mezeray, a scris o monumentală istorie a Franţei şi a fost ales academician, iar Ioan a fost declarat sfânt.
Născut în anul 1601, Ioan a făcut studii strălucite la Caen, în colegiul iezuiţilor, dovedind totodată o preocupare intensă pentru viaţa spirituală. Când tatăl său l-a informat că se gândeşte la o căsătorie foarte avantajoasă, Ioan s-a dus în biserică, la altarul Maicii Domnului, a scos inelul pe care îl purta la mână şi l-a aşezat în degetul statuii Fecioarei Preacurate. Hotărârea era definitivă. În anul 1623 a cerut să fie primit în Congregaţia Oratorienilor, de sub conducerea lui de Berulle şi a lui Condren, unde s-a pregătit să devină preot. Prima Sfântă Liturghie a celebrat-o în ziua de Crăciun a anului 1625. Cu acest prilej a spus: “Preotului îi sunt necesare trei veşnicii: prima pentru a se pregăti, a doua pentru a celebra cu demnitate Sfânta Liturghie, a treia pentru a mulţumi lui Dumnezeu”.
La începutul activităţii, s-a consacrat predicării de misiuni populare în nordul Normandiei. După doi ani a izbucnit epidemia de ciumă şi bisericile au devenit goale, în schimb spitalele erau pline, şi era nevoie de multe persoane care să dea ajutor.
Ioan se oferă de bună voie şi fără teamă. “Şi ciuma se sperie de pielea mea”, spunea surâzând; dar cei care erau cu el se temeau de ciumă, de aceea, pentru a nu-i expune la pericol, noaptea el nu intra în casă, ci se odihnea într-un butoi, sub o claie de fân. Până la urmă s-a îmbolnăvit şi el, dar îngerul morţii a trecut numai pe lângă el şi l-a lăsat în viaţă.
După încetarea epidemiei de ciumă, peste mormintele de curând închise cei rămaşi au început să se lupte între ei pentru motive religioase ori sociale. Se părea că oamenii au căzut într-o stare de sălbăticie, în timp ce clerul, neştiutor şi lipsit de viaţă spirituală, privea neputincios. Ioan, împreună cu câţiva colaboratori, colindă aproape întreaga Franţă, ţinând misiuni populare. O sută zece localităţi i-au ascultat cuvântul înflăcărat şi energic; mulţimi de ţărani şi orăşeni veniţi din împrejurimi se reîntorc la casele lor cu sufletele împăcate cu Dumnezeu şi hotărâţi să înceapă o nouă viaţă.
Dar zelosul apostol este conştient că, fără un cler pregătit să cultive în continuare începuturile de viaţă creştină realizate prin misiunile periodice, munca lui se va dovedi zadarnică; de aceea concepe planul unei metode de formare a viitorilor preoţi. Întrucât conducerea Congregaţiei Oratorienilor a considerat că nu intră în specificul Congregaţiei planul propus, în anul 1643 Ioan Eudes se retrage din congregaţie şi lucrează la întemeierea “Congregaţiei lui Isus şi a Mariei” (Părinţii eudişti), formată din preoţi care depun numai votul ascultării. Ei îşi propun să lucreze pentru formarea spirituală a candidaţilor la preoţie şi la predicarea misiunilor populare. În scurt timp, părinţii eudişti conduceau şase seminarii, în diferite părţi ale Franţei.
Tot atunci, Ioan Eudes întemeiază şi o congregaţie de surori, “Notre Dame de l’Amour” – “Doamna noastră a Iubirii”, care să se ocupe de recuperarea spirituală a tinerelor decăzute. Pentru această iniţiativă, el a avut mult de suferit; calomniile au ajuns atât de departe, încât temporar i s-a interzis să predice şi să intre în scaunul de spovadă. Când nevinovăţia lui a fost pe deplin dovedită, şi-a reluat activitatea, având bucuria să vadă multe din roadele ostenelilor sale. În ziua de 19 august 1680, la vârsta de aproape optzeci de ani, se stinge din viaţă în oraşul Caen. A fost canonizat de către Papa Pius al XI-lea în 1925.
Eruditul şi sfântul misionar al Normandiei a scos în evidenţă însemnătatea “iubirii afective” în trăirea vieţii creştine. Sfântul Pius al X-lea l-a numit pe Ioan Eudes părinte, învăţător, şi apostol al “devoţiunii pline de nespusă dulceaţă” către Preasfintele Inimi a lui Isus şi a Mariei, izvoare ale iubirii calde, care topeşte învelişul de gheaţă al nepăsării, ori al temerii exagerate propovăduite de jansenişti. Influenţa acestui sfânt a fost nespus de mare nu numai în pământul natal (el a reînnoit viaţa creştină în strămoşeştile ţinuturi normande), dar şi în întreaga lume creştină, prin valul de caldă pietate mariană promovată de el.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează