Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591)

Asculta acest articol

Sfântul Ioan al Crucii este contemporan cu Sfânta Tereza de Avila şi colaborator al ei la opera de reformare a vieţii călugăreşti carmelitane, atât în mănăstirile pentru femei cât şi în cele pentru bărbaţi; deşi mai tânăr decât ea cu douăzeci şi şapte de ani, Sf. Tereza nu a ezitat să-l considere părintele spiritual al sufletului ei şi să-i ceară părerea în problemele importante.

Pentru statura lui mică îi spunea în glumă “jumătate de om”, dar în acelaşi timp îl numea “micul Seneca”; tot ea mărturiseşte că nu era posibil să înceapă a vorbi cu dânsul despre Dumnezeu, fără a-l vedea imediat răpit în extaz.

Ioan de Ylpez, care în mănăstire şi-a luat numele de Ioan al Crucii, s-a născut la Fontiveros, provincia Avila din Spania, în anul 1542, într-o familie săracă. El va istorisi mai târziu că la vârsta de cinci ani a căzut într-o fântână, şi numai datorită Preacuratei Fecioare Maria a rămas în viaţă şi a fost scos viu de acolo.

Deoarece nu s-a acomodat cu nici una dintre activităţile şi profesiunile lucrative în care familia a voit să-l reţină, la vârsta de douăzeci de ani a intrat într-o mănăstire a călugărilor carmelitani, dar a fost profund dezamăgit de viaţa mediocră şi delăsătoare ce domnea între zidurile mănăstirii. Întristat de cele constatate, se gândea să treacă la călugării trapişti, ale căror norme severe de viaţă i se păreau mai corespunzătoare preferinţelor sale. La această răscruce de viaţă s-a întâlnit cu Tereza a lui Isus, reformatoarea Carmelitanelor.

Sfânta “fondatoare” nutrea de multă vreme gândul de a introduce reforma şi în mănăstirile carmelitane de bărbaţi, dar nu întâlnise omul providenţial. Ochiul ei pătrunzător a întrevăzut în acel frate tânăr, mic de statură, extrem de serios, cu trupul firav dar cu sufletul bogat, pe colaboratorul ideal pentru a duce la îndeplinire proiectul ei îndrăzneţ.

Micul frate, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, a dat imediat dovadă de un curaj neînfrânt; şi-a luat numele de Ioan al Crucii şi a obţinut de la superiorii săi permisiunea de a reinstaura într-o mănăstire disciplina aspră a primelor comunităţi carmelitane. Astfel a luat fiinţă la Durvelo primul convent al carmelitanilor desculţi. Întoarcerea la mistica spirituală a deşertului şi străduinţele pentru a face înţeles şi acceptat noul fel de viaţă au abătut asupra iniţiatorului reformei un val de suferinţe, concretizate prin maltratări fizice şi calomnii grave.

În 1577 a fost aruncat în temniţa de la Toledo, unde a stat opt luni de zile. Pe când se afla în întunericul acestor încercări, sufletul său a fost incendiat de flacăra poeziei ce va străbate operele sale de îndrumare spirituală. Într-o convorbire tainică avută cu Isus Răstignit, a fost întrebat: “Ioane, cu ce să-ţi răsplătesc tot ce ai făcut pentru mine?” Răspunsul a fost: “Domine, pati et contemni pro te” – “Doamne, să sufăr şi să fiu dispreţuit pentru tine!”

Sfântul Ioan al Crucii a scris câteva dintre cele mai adânci şi luminoase lucrări de analiză şi îndrumare pe căile vieţii spirituale: “Noaptea întunecată a sufletului”, “Urcarea Muntelui Carmel”, “Cântare spirituală”, “Flacăra iubirii vii”.

Ca un adevărat maestru, el îşi expune gândul în sentinţe scurte şi cuprinzătoare: “Să nu faci, nici să nu spui vreun lucru important, pe care Cristos nu l-ar face şi nu l-ar spune, dacă s-ar afla în situaţia în care te afli tu, dacă ar avea vârsta şi sănătatea ta”; “Nu cere altceva decât crucea, şi anume crucea fără mângâieri, deoarece aceasta este crucea adevărată”; “Renunţă la dorinţele tale, şi vei afla ceea ce doreşte inima ta”.

Sfântul Ioan al Crucii a murit în mănăstirea din Ubeda, la 14 decembrie 1591, în vârstă de patruzeci şi nouă de ani. A fost ridicat la cinstea altarelor în 1726, şi Papa Pius al IX-lea l-a proclamat Învăţător al Bisericii.

(Vieţile Sfinţilor)