Sfântul Grigore de Nissa (?-395) – Episcop

Asculta acest articol

Sfântul Grigore de Nissa, cel mai profund gânditor dintre Sfinţii Părinţi greci ai secolului al IV-lea, poate fi asemănat cu Sfântul Toma de Aquino, care în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie şi teologie a căutat să afle răspunsurile care erau în perfectă armonie cu credinţa şi în acelaşi timp răspundeau cerinţelor raţiunii umane.

Deşi iubea mai presus de toate studiul şi singurătatea, a fost pus, cu toată împotrivirea lui, să conducă o Episcopie; bunătatea lui, la care se adăuga şi lipsa de simţ practic, adesea a fost considerată drept naivitate, sau şi mai rău.

A fost acuzat chiar că risipeşte bunurile Bisericii, şi ca urmare a fost depus din episcopat şi trimis în exil, în anul 376. După doi ani, dovedindu-se că erau false acuzaţiile aduse împotriva lui de către ariani, a fost rechemat din exil şi repus în drepturile sale, în aclamaţiile credincioşilor care îl iubeau.

Tocmai în acele zile se stingea din viaţă renumitul său frate, Sfântul Vasile cel Mare. Spre deosebire de acesta, Grigore, botezat şi el în tinereţe, a ales calea culturii clasice a timpului, renunţând la viaţa ascetică urmată de Vasile. După terminarea studiilor, a luat în primire catedra de retorică, s-a căsătorit, şi timp de câţiva ani s-a dedicat învăţământului.

Apoi a părăsit totul, chiar şi soţia (nu se ştie dacă s-au despărţit prin bună înţelegere sau a devenit văduv), şi s-a dus alături de fratele său Vasile, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retrăsese în singurătate, la o proprietate de lângă râul Iris în Pont, pentru a se dedica netulburaţi studiului operelor lui Origene şi ale lui Metodiu din Olimp.

Ca rod al meditaţiilor şi lecturilor făcute în acest timp, Grigore de Nazianz a scris primul tratat despre desăvârşirea creştinească: “De virginitate” – “Despre feciorie”. Când Vasile a fost ales Episcop de Cezarea, comunitatea mică s-a destrămat.

Vasile i-a atras şi pe ceilalţi doi în activitatea de păstorire a sufletelor, făcând aşa încât amândoi au fost numiţi şi sfinţiţi episcopi: unul la Sasima, “târg de căruţaşi”, şi fratele său la Nissa, o localitate din Capadocia, Asia Mică.

Neluând în seamă greutăţile începutului, primele dificultăţi de ordin practic şi incidentul neplăcut cu exilul, Episcopul de Nissa a fost făclia luată aproape cu forţa şi aşezată în candelabru să ilumineze cât mai departe, sau ostaşul aruncat în încăierare pentru a aduce pacea între diferitele Biserici orientale, adesea aflate în certuri pentru probleme doctrinare şi administrative. A avut de împlinit diferite însărcinări, chiar şi din partea împăratului din Constantinopol; aici a participat în anul 381 la Conciliul ecumenic convocat de Teodosiu.

Părinţii conciliului, admirând pregătirea sa filosofică şi teologică, l-au numit “columnă a dreptei credinţe”. În anul 394 este prezent la un alt Sinod ţinut la Constantinopol. Aceasta este ultima însemnare cunoscută despre Grigore Niseanul, a cărui moarte se crede că s-a întâmplat în anul 395. Sunt celebre predicile sale în care tălmăceşte Sfânta Scriptură şi discursurile funebre pentru personalităţile mai de vază din timpul său.

Ca şi prietenul său Grigore de Nazianz, Grigore Niseanul a confirmat prin viaţa şi activitatea sa înţelesul numelui ce l-a purtat: om cu minte trează, ascuţită, pătrunzătoare. Ei au dovedit că ceea ce dă valoare omului şi vieţii nu este greutatea trupului, ci greutatea înţelepciunii pe care o agoniseşte; ei au răspuns invitaţiei înţelepciunii veşnice: “Căutaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai curat, căci înţelepciunea este mai scumpă decât pietrele preţioase”.

(Vieţile Sfinţilor)