Asculta acest articol
În partea de Sud-Est a Masivului Central al Franţei se întind platourile lanţului Cevenilor. Pe unul dintre aceste platouri, la altitudinea de 1050 m se află mica localitate Lalouvesc. Aici odihneşte trupul unui mare apostol, care a voit cu preţul vieţii sale să aducă în aceste ţinuturi acoperite de zăpadă lumina şi căldura credinţei: Sfântul Francisc Regis.
Mormântul lui a devenit ţinta multor pelerini dornici să-şi regăsească liniştea şi rostul vieţii. Spre acest loc s-a îndreptat mergând pe jos mai mult de 100 de km tânărul Ioan Vianney, înainte de a porni pe drumul preoţiei. Într-o perioadă când neînţelegerile între catolici şi calvini se transformau în ciocniri sângeroase, Francisc Regis a dovedit că adevărata credinţă şi iubirea faţă de Cristos nu ne îndeamnă la luptă armată, ci la dăruire sinceră pentru binele tuturor.
S-a născut într-un sătuleţ de la poalele Pirineilor, în ziua de 31 ianuarie 1597. Deşi tatăl şi unchiul său luaseră parte la luptele împotriva calvinilor, Francisc se arăta un suflet liniştit, gânditor şi pios. În rugăciunile sale recomanda lui Dumnezeu pe toţi oamenii, fără deosebire de credinţa lor religioasă. La vârsta de 19 ani intră în colegiul iezuiţilor din Toulouse şi aici se hotărăşte să devină preot.
Dorea din suflet să poată începe cât mai curând activitatea de preot şi pentru aceasta a renunţat la studiile pentru obţinerea dreptului de «profesor». La 16 iunie 1631 celebrează prima Sfântă Liturghie (şi în 16 iunie îl aminteşte noul calendar, deşi a murit la 31 decembrie). Este trimis în oraşul Montpellier, oraşul clinicilor şi al facultăţilor, în care calvinii angajau deseori discuţii savante şi furtunoase cu preoţii şi credincioşii catolici.
Francisc începe să arate prin expuneri simple, adevărurile de credinţă. Deşi vocea îi era slabă şi cuvintele folosite de el cu totul obişnuite, deseori cei care-l ascultau izbucneau în lacrimi de căinţă, simţind că prin acel umil predicator le vorbeşte Dumnezeu. Cunoştea personal pe săracii, bolnavii şi deţinuţii din Montpellier; le scutura păturile şi le primenea cu mâinile lui, şi nu se ruşina să cerşească pentru ajutorul lor.
În ajun de sărbători şi de duminici mergea pe la casele bogaţilor, le ura sărbători fericite, iar la urmă întreba dacă nu cumva au disponibilă o pasăre pentru bolnavii săi. Astfel de purtare a readus la sânul Bisericii Catolice pe mulţi calvini. Pentru ei, Francisc a întemeiat multe asociaţii euharistice, prin care dorea să-i ţină cât mai aproape de izvorul tăriei şi al bucuriei creştine.
Superiorii lui au considerat oportun să-l trimită spre Sudul însorit, în regiunea Cevenilor, având ca loc de reşedinţă oraşul Puy. De aici, în timpul iernii se urca în munţi. Vara, locuitorii munţilor erau ocupaţi cu păstoritul, adunarea fâneţurilor, pomicultura; iarna ei erau liberi, dar primejdiile şi greutăţile călătoriei prin munţi erau atât de mari, încât au fost aproape părăsiţi.
Francisc găseşte aici biserici distruse, pângărite, creştini nepăsători şi calvini care-l ameninţau cu moartea. El nu s-a înspăimântat, şi mai mult de cincizeci de localităţi i-au auzit cuvântul cald, cuceritor. Mulţi calvini şi-au regăsit credinţa strămoşilor, iar catolicii au reluat viaţa creştinească sinceră şi adâncă.
Lunile de vară erau rezervate pentru activitatea în oraş. Aici se lovea nu de împotrivirea calvinilor, ci de viaţa morală decăzută a catolicilor: camătă, înjurătura, duşmăniile, desfrâul erau mai violente decât haitele de lupi din munţi. Francisc nu se înspăimântă: opreşte în stradă pe bătăuşi, căruţaşi, hamali şi le vorbeşte despre răutatea înjurăturilor şi a expresiilor murdare.
Pentru fetele şi femeile hotărâte să renunţe la viaţa uşuratică întemeiază un cămin, pus sub administraţia unor familii onorabile, care se îngrijesc de îndrumarea nefericitelor victime ale viciului. Pentru că a avut curajul să le smulgă din ghearele desfrâului, Francisc a primit uneori bătăi, înjurături, ameninţări cu moartea; chiar superiorii lui bisericeşti nu l-au înţeles totdeauna. Francisc a suportat totul cu răbdare.
Dar sănătatea lui se măcina din zi în zi: drumurile, privegherile, ceasurile îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, mortificările aspre ce şi le impunea i-au consumat puterile. Totuşi, în toamna anului 1640, îşi ia paltonul, toiagul şi breviarul şi se duce în munţi. Cu totul pe neaşteptate, la mijlocul lunii decembrie coboară la Puy, deşi anunţase o serie de misiuni pentru Lalouvesc.
Duhovnicului îi spune că a venit să facă pentru ultima dată o spovadă generală. Se pregăteşte timp de trei zile şi apoi se spovedeşte. Îndată după spovadă, fără a ţine seamă de viscolul ce se pornise, pleacă spre munţi. A doua zi s-a rătăcit şi a trebuit să petreacă o noapte într-o şură deschisă. Abia în ziua de Crăciun ajunge la Lalouvesc. Fără a-şi schimba îmbrăcămintea îngheţată pe el, intră în biserică şi începe misiunile promise.
A doua zi, de Sfântul Ştefan, cade leşinat în timpul slujbei. Este dus în casă şi îngrijit, dar în noaptea de 31 decembrie, înainte ca clopotele bisericii să vestească începutul unui an nou, Francisc încheia o viaţă de doar 43 de ani, însă bogată în suferinţe, în osteneli şi în merite. Credincioşii din Lalouvesc i-au făcut sicriul dintr-un enorm trunchi de stejar, în care se odihneşte şi astăzi, în capela Sfântului Ioan Botezătorul, sub altar. În anul 1737 a fost declarat sfânt şi, mai apoi, în 1939, «patron al misiunilor populare pe pământul Franţei».
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează