Sfântul Filip Neri (1515-1595)

Asculta acest articol

Înainte de a muri, la vârsta de 80 de ani, Filip Neri a dat pe foc la manuscrisele sale pe care le ţinea ascunse în sertare. Cu mult înainte, la 24 de ani, a strâns toate cărţile ce le adunase el, afară de Sfânta Scriptură şi de «SummaTeologica» – «Enciclopedia Teologică» a Sfântului Toma, le-a vindut la anticariat, iar banii luaţi pe ele i-a împărţit la săraci.

Din acel moment, Dumnezeu singur avea să ocupe gândul şi inima lui. «Dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii aproapelui nostru – repeta adesea – nu trebuie să mai păstrăm pentru noi înşine, nici timp, nici spaţiu».

Filip Neri aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea: «Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu». Pentru a veni în ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească ajutor, chiar pe stradă.

Într-una din zile, un oarecare, supărat de insistenta Sfântului, îi trase o palmă. «Aceasta este pentru mine, răspunse Filip surâzând; acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei». Trăind în plină epocă a reformei şi a contrareformei, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare: «E posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii».

Filip s-a născut la Florenţa, în anul 1515. Vioi, vesel şi optimist din fire (a meritat să i se spună «Peppo cel bun»), s-a apucat de diferite meserii, chiar şi aceea de negustor, la San Germano, aproape de Cassino, pe când avea 18 ani. A studiat trei ani la Roma, apoi a părăsit studiile, şi-a vândut cărţile, după cum am amintit, pentru a se dărui activităţilor de binefacere. A fost sfinţit preot la vîrsta de 36 de ani şi nu mult după aceea a întemeiat Oratoriul, o asociaţie de preoţi care se ocupa în chip deosebit cu educaţia tineretului.

Împotriva aparenţelor, Filip avea o cultură solidă: în chip deosebit a promovat şi susţinut studiile de istorie bisericească, îndrumând spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi, Baronius, marele istoric de mai târziu. După vârsta de şaizeci şi cinci de ani şi-a restrâns activitatea sa la ascultarea mărturisirilor şi la direcţiunea spirituală a nenumăratelor suflete care se adresau lui, venind din toate păturile sociale.

În conducerea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea apucarea principiilor fundamentale ale Evangheliei, dragostea şi umilinţa. Într-una din zile, Papa îl cheamă şi-l roagă să verifice dacă o anumită persoană, despre care se vorbea mult în Roma, este într-adevăr «o femeie sfîntă». Filip se îndreaptă către adresa respectivă, dar mai întâi trece cu picioarele printr-o baltă noroioasă.

Sună la uşă şi este primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când însă păşeşte cu încălţămintea murdară pe covoarele frumoase de jos, gazda îşi iese din fire şi-i adresează cuvinte insultătoare. Filip cere scuze cu umilinţă şi se retrage fără întârziere. Ajungând în faţa Papei, după ce îşi curăţise încălţămintea, îi arată cizmele şi-i spune: «ciubotele mele sunt mai sfinte decât acea doamnă!». Pentru ce? «Lipseşte umilinţa şi blândeţea».

Pe patul de moarte simţea o mare durere în suflet pentru faptul că se afla într-un aşternut moale şi curat, în timp ce Cristos a trăit ultimele clipe pironit pe lemnul aspru al Crucii. După încetarea din viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constat la toracele lui o neobişnuită curbură a coastelor, ca şi cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al Romei.

Filip Neri este încă o dovadă vie că trăirea credinţei şi sfinţenia nu înseamnă închiderea în sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni, ci pace şi bucurie în Duhul Sfânt, pace şi bucurie care se vor împărtăşite celor din jur.

(Vieţile Sfinţilor)