Sfântul Bruno (1030-1101)

Asculta acest articol

Cu puţin timp înainte de a muri, Sfântul Bruno scria unui prieten: «Folosul şi bucuria pe care singurătatea şi tăcerea sihăstriei le oferă tuturor celor care o iubesc nu pot fi apreciate decât de către cei care le-au experimentat». Şi Sfântul Bruno are parte de această tăcere chiar şi după moarte.

Deşi întemeietorul unuia dintre cele mai severe şi renumite ordine călugăreşti contemplative, nimeni dintre contemporani nu s-a gândit să-i scrie biografia şi multe din amănuntele vieţii lui au rămas necunoscute. În schimb este cunoscut şi admirat spiritul de reculegere sufletească, de totală dăruire rugăciunii şi muncii fizice şl intelectuale, pe care l-a imprimat institutului său şi este păstrat cu fidelitate de urmaşi până în ziua de astăzi. Datele sigure ce le avem despre el se rezumă la următoarele:

Bruno s-a născut probabil în anul 1030 la Koln (Colonia), dintr-o familie nobilă şi a urmat cursurile şcolii episcopale din Reims. A devenit apoi canonic şi profesor de «ştiinţe şi literatură» la aceeaşi şcoală, dobândindu-şi un mare renume în comentarea Sfintei Scripturi, îndeosebi a scrisorilor Sfântului Pavel. Printre elevii săi s-au aflat Hugo de Chatillon, care va deveni Papa Urban al II-lea – şi viitorul episcop de Grenoble, Sfântul Hugo.

Deoarece s-a opus practicilor simoniace ale episcopului Manasses, a întâmpinat unele dificultăţi care l-au determinat să părăsească învăţământul şi să urmeze chemarea către singurătate, pe care o simţise din tinereţe. Cu acest gând se retrage mai întâi într-un schit de lângă mănăstirea din Molesme. Împreună cu alţi şase călugări dornici de o mai mare reculegere s-au îndreptat apoi spre episcopul Hugo din Grenoble, care în anul 1084 le-a oferit un loc singuratec în masivul muntos la Grande Chartreuse, la poalele Alpilor, în sudul Franţei. Aici a luat fiinţă ordinul călugăresc al cartusianilor.

Sub conducerea lui Bruno, călugării trăiau în locuinţe individuale, compuse din trei încăperi: un atelier, o cameră de lucru şi pentru pregătirea hranei, şi o cameră pentru dormit şi rugăciune, cameră în care nu avea voie să intre nimeni; ei se întâlneau în «Oratoriu» pentru oficiul divin şi sfintele slujbe.

Viaţa lor era împărţită între rugăciune, munca manuală şi munca intelectuală care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugăreşti, la mijloc se afla cimitirul: straturi de pământ, cu o cruce la un capăt, cruce pe care nu se scria nici numele celui înmormântat acolo. «Această pace pe care lumea nu o cunoaşte aduce în inimi bucuria Sfântului Duh», scria Bruno unui prieten.

În anul 1088 Bruno este chemat la Roma de către fostul său elev, Papa Urban al II-lea. Aici rămâne timp de patru ani, ca sfetnic al Părintelui creştinătăţii, în problemele refacerii vieţii spirituale a clerului şi poporului. Apăsat de agitaţia din oraşul etern şi în permanenţă stăpânit de dorul după singurătate şi reculegere, obţine de la Papa învoirea de a se retrage în Calabria, unde înfiinţează o nouă sihăstrie, ce avea să atragă dealungul veacurilor nenumăraţi bărbaţi iubitori de bucuriile curate ale deslipirii de cele trecătoare şi ale contemplării celor veşnice.

Analele mănăstirii din Torre, Calabria, menţionează că înainte de a muri, veneratul abate a chemat pe fraţi în jurul său, a cerut iertare pentru eventualele greşeli faţă de ei şi de alţi oameni, a făcut o mărturisire publică de credinţă, şi liniştit a închis ochii. Era ziua de 6 octombrie a. anului 1101. La 17 februarie 1623, Papa Grigore al XV a introdus comemorarea Sfântului Bruno în calendarul Bisericii universale.

Prenumele Bruno este de origine germanică şi provine din adjectivul brun, devenit în latină brunus; el exprimă culoarea intermediară între roş şi negru, culoarea pământului. Se poate face o apropiere de numele Adam, care are la bază radicalul ‘dm «a fi roşu, roşu-brun», şi înseamnă «a fi la fel ca pământul brun». Ca nume personal are şi forma Brunon, precum şi femininul Brunona.

(Vieţile Sfinţilor)