Sfântul Barnaba (sec. I) apostol

Asculta acest articol

«Iosif, numit de apostoli Barnaba, adică fiu al mângâierii, evreu din tribul lui Levi, născut în Cipru, avea un câmp pe care l-a vândut şi a depus la picioarele apostolilor suma luată». Aşa ni-l prezintă «Faptele Apostolilor». Izvoare mai vechi ne arată că Barnaba, numit apostol chiar de «Faptele Apostolilor», deşi nu făcea parte din rândul celor Doisprezece, ar fi fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici de care vorbeşte Evanghelia.

În mod sigur el este o figură de prim plan în viguroasa comunitate creştină, înflorită la Ierusalim după Coborârea Duhului Sfânt: el era foarte apreciat de către apostoli, care l-au trimis să evanghelizeze oraşul şi regiunea Antiohia.

Barnaba este omul unor alegeri fericite. La Antiohia şi-a dat seama că acolo este un teren foarte bine pregătit pentru cuvântul lui Dumnezeu. S-a reîntors la Ierusalim să aducă la cunoştinţă cele constatate şi să ceară permisiunea de a lua cu sine pe Saul, de curând convertit la credinţă, pe care l-a chemat din locul său de retragere, de la Tars.

În felul acesta a început extraordinara lor colaborare. După un an de muncă, au avut loc atâtea convertiri încât «au făcut senzaţie» – cum s-ar spune astăzi în limbajul jurnalistic. «Pentru întâia dată, – se citeşte în Faptele Apostolilor -, ucenicii au luat numele de creştini în Antiohia».

Saul, care de acum prefera să fie chemat cu numele roman de Paul, şi Barnaba, mulţumiţi că au deschis drumul propovăduirii Evangheliei printre păgâni, s-au îndreptat către alte ţinuturi. Prima oprire a fost în Cipru, patria lui Barnaba, unde acesta a luat cu sine şi pe un văr mai tânăr, Marcu, viitorul evanghelist.

Aceasta a fost o altă alegere fericită; mai târziu, la începutul celei de a doua călătorii misionare, mai grea şi mai riscantă, tânărul s-a răzgândit: «Paul nu a considerat însă oportun să-şi schimbe programul şi a preferat să se despartă şi de Barnaba, care a rămas în Cipru împreună cu Ioan Marcu. »

Paul şi Barnaba au fost două personalităţi diferite care s-au completat una pe alta. La Listra, în Licaonia, unde a luat sfârşit prima călătorie misionară, pe când predica, Paul a observat pe un sărman olog. «Scoală-te şi umblă», îi spune Paul, şi minunea se împlineşte. «Văzând ceea ce a făcut Paul, mulţimea a început să strige: Zeii, cu chipuri de oameni, au coborât printre noi!

Pe Barnaba îl numeau Jupiter şi pe Paul Mercur, deoarece era cel mai elocvent dintre ei doi». Barnaba este considerat a fi autorul scrisorii pauline «Către Evrei», precum şi a unei alte cărţi numită Evanghelia lui Barnaba, astăzi pierdută. Despre el nu se mai ştie nimic după despărţirea de Paul. Unele scrieri apocrife vorbesc despre o călătorie a lui la Roma şi despre moartea de martir la Salamina, în anul 70.

Unele nume pot avea mai multe înţelesuri, după cuvintele de la care se porneşte; este şi cazul supranumelui Barnaba. Faptele Apostolilor au apropiat acest nume de expresie aramaică bar-nehămăh care înseamnă fiu al mângâierii, copil ce aduce mângâiere părinţilor. Sfântul Ieronim, mare traducător al Bibliei, presupune că Barnaba este «bar-nabiah» = fiul profetului.

Savanţii de astăzi coboară în adâncul istoriei şi găsesc la babiloneni numele «bar-Nebo» – fiu al lui Nebo – Nebo fiind o zeitate babiloniană; acest zeu este menţionat în numele cunoscut Nabucodonosor, transcriere a Jui «Nabuku-durri – Usur» – «o, Nebo, apără frontierele noastre». Apostolii au ales prima interpretare, şi Barnaba a confirmat supranumele ce i-a fost atribuit, aducând multă mângâiere Bisericii lui Cristos.

(Vieţile Sfinţilor)