Sfântul Antonie (250-356) – stareţ, abate

Asculta acest articol

Cel mai ilustru călugăr al Bisericii creştine din primele veacuri a murit la vârsta de peste o sută de ani. Despre el ni s-a păstrat unul dintre cele mai frumoase modele de biografie a unui sfânt.

Autorul istoriei vieţii Sfântului Antonie este Sfântul Atanasie, care i-a fost prieten şi ucenic zelos. El nu a trecut cu vederea nici un amănunt care ar fi putut aduce o lumină referitor la personalitatea, deprinderile, caracterul, operele şi gândirea celui care pe drept cuvânt este numit “Părintele monahismului”, iniţiatorul vieţii călugăreşti. S-a născut la Como, localitate în centrul Egiptului.

La vârsta de 20 de ani, Antonie părăseşte toate pentru a urma întocmai sfatul lui Isus: “Dacă vrei să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai…” La început s-a retras într-un ţinut pustiu şi neprimitor, printre vechi morminte părăsite; apoi s-a stabilit pe malul Mării Roşii, unde timp de 80 de ani a dus viaţă de pustnic.

Experienţa “vieţii în pustiu”, în sens real sau figurat, este acum o metodă de viaţă ascetică, metodă axată pe austeritate, sacrificiu şi cea mai mare singurătate; Sfântul Antonie, chiar dacă nu este iniţiatorul ei, este exemplul cel mai strălucit şi mai antrenant.

De fapt, fără ca el să fi redactat vreo regulă de viaţă monahală şi fără să fi încurajat pe alţii ca să-l urmeze în deşert, Antonie a exercitat o puternică influenţă mai întâi asupra concetăţenilor săi, şi apoi asupra Bisericii întregi.

Deşi pe atunci nu existau mijloacele moderne rapide de comunicaţie, mesajul extraordinarei sale aventuri spirituale s-a răspândit atât de departe încât din întregul Orient au început să alerge spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală, călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi suferinzi şi nevoiaşi.

Însuşi Constantin cel Mare şi fiii săi au păstrat legătura cu sfântul pustnic. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are orice creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul propriu.

De două ori a părăsit sihăstria sa şi s-a dus la Alexandria: prima dată pentru a încuraja pe creştinii prigoniţi de împăratul Maximilian Daia, iar a doua oară a răspuns chemării Sfântului Atanasie şi a venit să îndemne pe creştini la urmarea cu statornicie a învăţăturilor proclamate de Conciliul Ecumenic din Niceea (325).

Nu putem vorbi despre acest iluminat “contestatar” fără a aminti ispitele diabolice care i-au tulburat singurătatea în pustiu; aceste ispite au oferit unor pictori, spre exemplu lui Domenico Moreli, motivul de a-l reprezenta în mijlocul unui grup de femei provocatoare. Sfântul Antonie a fost ţinta a numeroase ispite din partea celui Rău, care îi apărea sub diferite chipuri de îngeri, oameni, animale.

Deşi cu o înfăţişare aspră de pustnic, acest sfânt şi om adevărat este foarte cinstit ca protector al animalelor domestice, un rol umil care-l face cu atât mai popular şi mai iubit. În unele părţi este numit “Sfântul Anton cel Mare”.

Cuvântul latin Antonius, de fapt de origine etruscă, a devenit în româneşte Anton şi Antonie. În timpul renaşterii, acest nume era pus în legătură cu cuvântul grecesc anthos=floare. În această perspectivă, poate, exprima, pentru cei care îl poartă, gândul că omul este o floare a creaţiunii, chemat să devină o floare a paradisului.

Când ne retragem să ne odihnim, sau să ne luăm masa, sau să ne recreem în aerul curat al muntelui, nu ne separăm de oameni, dar ne pregătim să le fim mai folositori; când ne retragem “în pustiu” pentru rugăciune, nu ne separăm de oameni, dar ne oferim fiinţa şi forţele pentru a aduce între ei un strop din bunătatea şi pacea lui Dumnezeu. Sfântul Antonie – şi în general toţi sfinţii – aduc pe pământ nu un strop, ci o ploaie de pace şi bunătate.

(Vieţile Sfinţilor)