În ziua de 11 mai 1961, Papa Ioan al XXIII-lea a ridicat la cinstea sfintelor altare pe o infirmieră decedată la vârsta de treizeci şi patru de ani, după ce timp de şaptesprezece ani a îngrijit cu dragoste nenumăraţi bolnavi, îndeosebi în timpul primului război mondial, şi după ce ea însăşi a suportat două operaţii grele: este Sfânta Maria Bertila Boscardin.
S-a născut la 6 octombrie 1888, într-un mic sătuleţ de lângă oraşul Vicenza din nord estul Italiei. Până la vârsta de şaptesprezece ani, a lucrat alături de părinţi, la obişnuitele munci de la ţară.
Apoi a intrat în rândul călugăriţelor Sfintei Dorotea din Vicenza, de aici a trecut la spitalul din Treviso, unde a obţinut diploma de infirmieră, dorind să fie cât mai de folos bolnavilor. În jurnalul ei spiritual se găsesc însemnări de felul acesta: «Vreau să fiu servitoarea tuturor, din convingerea că aşa este drept; vreau să lucrez, să sufăr, şi toată mulţumirea să o las altora».
«Trebuie să mă consider ultima dintre toate, deci să fiu mulţumită dacă sunt lăsată la o parte, indiferentă atât la dispreţul cât şi la aprecierea altora, ba chiar să prefer dispreţul; totdeauna înţelegătoare pentru părerile altora; să nu mă scuz niciodată, chiar dacă s-ar părea că am dreptate; să nu vorbesc niciodată de mine însămi; lucrările cele mai de jos să fie totdeauna pentru mine, deoarece aşa merit».
Şi nu au lipsit ocazii de suferinţe şi umilinţe. În timpul primului război mondial spitalul din Treviso a fost transferat la Brianza, şi sora Bertila, deşi infirmieră calificată, repartizată la spălătorie; a suferit mult şi a plâns în ascuns, dar a notat: «Sunt mulţumită, deoarece fac voia lui Dumnezeu». La vârsta de douăzeci şi doi de ani fusese operată de o tumoare şi i se recomandase mai multă odihnă, dar sora Bertila nu ştia ce înseamnă odihna.
În anul 1922 a fost necesară o a doua intervenţie chirurgicală; bolnava nu a mai putut rezista, şi la 22 octombrie a trecut în lumea odihnei netulburate şi a păcii veşnice.
Papa Pius al XII, în discursul de la ceremonia de beatificare, la 8 iunie 1952, spunea: «Calea vieţii sale este cea mai obişnuită. Nici extaze, nici minuni, dar o unire cu Dumnezeu din zi în zi tot mai adâncă, în tăcere, în muncă, în rugăciune, în ascultare. Din această unire izvora dragostea aleasă pe care o arăta faţă de bolnavi, faţă de medici, faţă de superiori, faţă de toţi».
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează