Sfânta Irina din Portugalia (sec. VII) – fecioară martiră

Asculta acest articol

Oraşul portughez Santarem, port pe malul fluviului Tajo, păstrează în numele său amintirea unei tinere fecioare din secolul al VII-lea, care prin viaţa ei curată şi prin moartea tragică ce i-a adus sfârşitul a făcut ca numele de Irina să fie între cele mai răspândite nume atât în Portugalia cât şi în Spania.

Irina a trăit în localitatea Tomar, din Extremadura, pe timpul regelui nonagenar Chindesvinte. Pentru a-i asigura o formare temeinică, părinţii au încredinţat-o unei mănăstiri, unde să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare unei tinere de familie nobilă.

După terminarea primei etape de formare au rechemat-o la casa părintească şi au angajat pe un călugăr de la abaţia învecinată să vină şi să-i predea lecţii, la domiciliu, deoarece, conform obiceiului din acele vremi, tânăra Irina nu ieşea din curtea castelului decât o singură dată pe an, la sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, când mergea să se închine la sanctuarul închinat lor.

Cu prilejul unei astfel de călătorii a fost văzută de un tânăr nobil, numit Berlod, care s-a îndrăgostit peste măsură de făptura ei aleasă. Înţelegând că dragostea lui nu va fi niciodată împărtăşită, a căzut pradă disperării şi a fost cuprins de o boală ce-l ducea cu paşi repezi spre mormânt. Irina a aflat despre aceasta şi cu învoirea părinţilor s-a dus la căpătâiul nefericitului muribund, i-a destăinuit jurământul ei de a se consacra lui Dumnezeu pentru toată viaţa, l-a îndemnat să-şi pună încrederea în bunătatea Tatălui Ceresc şi şi-a luat rămas bun, spunându-i: «La revedere, în paradis».

Vizita Irinei a adus pacea în sufletul lui Bertod; el a rămas cu convingerea că dacă ea nu s-ar fi consacrat lui Dumnezeu, cu siguranţă ar fi acceptat să fie soţia lui; acest gând l-a ajutat să nu se mai gândească la ea decât pentru a-şi exprima admiraţia faţă de frumuseţea şi gingăşia sufletului ei.

Nu aceleaşi erau gândurile profesorului. Cuprins de o pasiune violentă faţă de tânăra lui elevă, a început să-şi permită gesturi şi cuvinte provocatoare, încercând să obţină asentimentul ei. Irina a simţit primejdia în care se afla, a cerut să întrerupă lecţiile, iar călugărul nesocotit să fie pedepsit şi închis în mănăstire.

Drept răzbunare, acesta a răspândit mai multe zvonuri calomnioase la adresa Irinei, spunând, printre altele, că în curând va naşte un copil. Zvonul a ajuns şi la urechile lui Bertod; cuprins de gelozie, a tocmit pe un asasin să curme viaţa aceleia care, conform zvonului, şi-a bătut joc de el.

Peste câteva zile, trupul Irinei, sfârtecat de mai multe lovituri de sabie, a fost descoperit pe malul fluviului Tajo de către călugării benedictini, în dreptul oraşului Scalabe, ce avea să se numească de atunci încolo Santa Irina, prin prescurtare Santarem. Sfânta Irina rămâne o floare splendidă, crescută în pământul unei epoci pline de crime şi decădere morală.

Foarte răspândit şi îndrăgit de creştinii din primeie veacuri, numele Irina provine din cuvântul grecesc eirene – pace (se pronunţă irini). Cuvântul «Eirene» traduce cuvântul ebraic «salom», prin care în Vechiul Testament se exprimă binecuvântarea supremă acordată de Dumnezeu oamenilor şi una din definiţiile lui Mesia: «El va fi pacea noastră».

În limba română acest nume este întâlnit şi sub formele: Erina, Orena, Irinca, Orina, precum şi forma de provenienţă occidentală Irene. Forma hipocoristică Irinel, deşi cu aspect de masculin, se atribuie numai la fete. Sub toate formele, el aminteşti creştinilor cuvântul lui Isus: «Fericiţi făcătorii de pace» (Matei 5, 9).

(Vieţile Sfinţilor)