Asculta acest articolIoana Francisca de Chantal este cofondatoare, împreună cu Sfântul Francisc de Sales (v. 24 ianuarie) (1561-1622), a congregaţiei de femei numită a “Vizitaţiunii”, care iniţial avea scopul de “a vizita” pe bolnavii săraci şi a le acorda asistenţă, şi ulterior s-a transformat într-o congregaţie de călugăriţe contemplative, în mijlocul cărora a trăit şi Sfânta Maria Margareta Alacoque (v. 16 octombrie); totodată ea este icoana vie în care s-a întruchipat idealul de viaţă spirituală propus de “omul cel mai blând din lume”.
Ioana Francisca s-a născut în anul 1572 la Dijon, oraş principal al regiunii Burgundia, din estul Franţei, dintr-o familie de magistraţi numită Fremyot. Viaţa culturală şi religioasă din căminul părintesc a imprimat în sufletul ei, chiar din copilărie, dragoste de adevăr şi fermitatea în îndeplinirea datoriei, după cum se poate vedea şi din următorul fapt.
La afirmaţia unui vizitator, de religie protestantă, că în Sfânta Euharistie nu este cu adevărat Trupul şi Sângele lui Cristos, ci numai amintire şi un simbol al învăţăturii şi harului său, Ioana, fără ezitare, a reamintit cuvintele rostite de Isus la Cina de Taină, şi a întrebat: “Oare Cristos spune adevărul, sau minte?”. Pentru a închide discuţia, oaspetele i-a oferit micuţei câteva dulciuri, spunându-i: “Să lăsăm acestea, mai bine mergi şi te joacă”. Ioana a luat bomboanele, s-a îndreptat spre căminul aprins, şi aruncându-le în foc a spus: “Aşa vor arde în focul iadului cei care nu cred cuvintele lui Cristos”.
La vârsta de douăzeci de ani, Ioana s-a căsătorit cu baronul de Chantal, ajungând astfel să poarte numele “Ioana Francisca Fremyot de Chantal”. Opt ani de zile au trăit o căsnicie fericită, în care Ioana a fost, după cum spunea ea, “cu totul a lui Dumnezeu când soţul ei nu era prezent, şi cu totul a soţului când el era acasă”. În anul 1600, baronul a murit într-un accident de vânătoare, şi soţia a rămas văduvă, cu patru copii, stabilindu-şi locuinţa la Antun. De aici, în iarna anului 1604, s-a dus la Dijon pentru a lua parte la o serie de predici ce urma să le ţină Episcopul de Geneva, Francisc de Sales.
Chiar în timpul predicii, privirile pătrunzătoare ale marelui apostol s-au îndreptat spre locul unde se aşezase Ioana, îmbrăcată în haine de doliu, cu o ţinută impunătoare şi un surâs încântător ce făceau să nu se observe că ar fi văduvă. După slujbă, Francisc a căutat să o întâlnească, şi fără alte explicaţii a întrebat-o dacă intenţionează să se recăsătorească. La răspunsul ei negativ, Episcopul i-a spus cu amabilitate că ar fi bine “să strângă pânzele”, folosind expresia marinarilor care se pregătesc să ancoreze în port. Netulburată, Ioana l-a rugat să îi asculte spovedania. A fost pentru amândoi un moment hotărâtor.
Episcopul de Geneva va mărturisi mai târziu: “Din clipa în care ai început să-mi vorbeşti despre sufletul tău, Dumnezeu a revărsat în inima mea o mare iubire pentru acest suflet”, iar Ioana Francisca va recunoaşte că din acel moment nu a mai avut altă dorinţă decât “să rămână fără încetare aproape de el”.
Servitorii din castelul de la Antun vor declara: “Până acum, sub îndrumarea celorlalţi duhovnici, Doamna se ruga doar câteva ceasuri pe zi, dar punea în încurcătură toată casa; Episcopul de Geneva a învăţat-o să se roage toată ziua, şi cu toate acestea nu mai face nimănui nici o neplăcere”. S-a îngrijit de situaţia copiilor, care mai erau în viaţă, şi când le-a asigurat existenţa şi viitorul, urmând o chemare interioară invincibilă, a trecut peste trupul fiului ei întins pe pragul uşii pentru a o reţine, şi s-a dus la Annecy, unde îşi avea reşedinţa Sfântul Episcop de Geneva, Francisc de Sales.
Într-o mică locuinţă la marginea oraşului Annecy, în anul 1610, Ioana Francisca a întemeiat o familie de călugăriţe care îşi propuneau să realizeze în interiorul mănăstirii şi în viaţa lor personală idealul propovăduit de Sfântul Francisc de Sales, al unei iubiri de Dumnezeu totale, generoase, pline de bucurie şi seninătate, iar în exterior vizitarea şi ajutorarea bolnavilor săraci şi părăsiţi, având ca model vizita Preacuratei Fecioare Maria la vara sa Elisabeta, de unde şi-a luat şi numele de “Ordo Visitationis Sanctae Mariae”.
Noua instituţie a avut o răspândire foarte mare, deoarece la moartea Sfintei Ioana Francisca de Chantal, în ziua de 13 decembrie 1641, în Franţa existau optzeci şi două de case ale Vizitaţiunii, în diferite centre.
Sfântul Francisc de Sales şi Sfânta Ioana de Chantal au ajuns la o treaptă de intensă comuniune sufletească, păstrând un echilibru desăvârşit între prietenia spirituală şi tendinţele fireşti ale inimii umane; despre această comuniune, Sfântul Francisc spunea că a fost “puternică, neschimbată, fără măsură şi fără rezerve, dar dulce, neapăsătoare, întru totul curată, întru totul netulburată”.
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează