Asculta acest articol
Oraşul Assisi, în provincia Umbria, din centrul Italiei, este locul binecuvântat unde au văzut lumina zilei doi dintre cei mai mari îndrăgostiţi de Cristos cel răstignit şi sărac: Sfântul Francisc de Assisi şi Sfânta Clara.
Când, în toamna anului 1205, tânărul Francisc, fiul marelui negustor Bernardone, a renunţat la averea şi la moştenirea părinţilor săi, pentru a începe o viaţă de pocăinţă, de muncă şi rugăciune, mulţi locuitori ai oraşului l-au considerat “nebun”, dar după doi ani de zile doisprezece dintre ei, unii cu averi şi situaţii deosebite, îşi vânduseră averile, le împărţiseră săracilor şi împreună cu Francisc şi-au stabilit locuinţa lângă biserica Sfânta Maria a Îngerilor, de la marginea oraşului. Elanul, bunătatea şi seninătatea penitenţilor din Assisi au trezit în alte multe inimi dorinţa de a le urma exemplul: între acestea un loc cu totul aparte îl are tânăra Clara Offreduccio.
Născută în anul 1193 într-o familie nobilă şi foarte bogată, Clara era înzestrată cu o frumuseţe şi o inteligenţă pe care toţi concetăţenii săi le admirau. Spre surprinderea tuturor, la vârsta de 19 ani destăinuie familiei gândul de a urma felul de viaţă aspră a lui Francisc şi a tovarăşilor săi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar în noaptea de 18 martie 1212, a doua zi după Duminica Floriilor, Clara împreună cu verişoara ei Pacifica fug la biserica Sfânta Maria a îngerilor, unde Francisc şi fraţii lui le aşteptau cu făclii aprinse.
Fără întârziere, urmând ritualul intrării în viaţa călugărească, Francisc taie părul bogat al Clarei, îi dă o îmbrăcăminte aspră de culoare cenuşie, şi primeşte jurământul ei de ascultare, sărăcie şi castitate, având ca martor cerul înstelat. De acum, ori de câte ori va privi stelele cerului, Clara va mulţumi lui Dumnezeu pentru clipa solemnă când în sufletul ei a răsărit steaua păcii şi a bucuriei.
Clara a fost condusă la mănăstirea benedictină din apropiere, până când Francisc şi fraţii lui au pregătit foarte săraca mănăstire de lângă bisericuţa Sf. Damian, bisericuţă nespus de dragă Sărăcuţului din Assisi, deoarece în ea se află Răstignitul care îi vorbise şi îi ceruse să repare biserica lui Dumnezeu. Între zidurile tăcute, Clara şi alte câteva tinere care i se alăturaseră au început o viaţă de pocăinţă, bucurie spirituală şi sărăcie absolută.
Au renunţat la orice fel de proprietate şi venituri, mulţumindu-se cu ceea ce realizau prin munca lor şi darurile oferite de credincioşi. Când Papa Inocenţiu al IV-lea a propus să le uşureze jurământul de sărăcie, oferindu-le facultatea de a primi veniturile unor terenuri, proprietăţi ale Bisericii, Clara a răspuns: “Mulţumim Sfântului Părinte, dar îl rugăm să ne dezlege de păcate, nu de votul sărăciei”. Trăiau într-o separare totală de lume, urmărind Sfânta Liturghie şi primind Sfânta Împărtăşanie printr-o deschizătură cu gratii în peretele altarului bisericuţei Sf. Damian.
Din zi în zi, familia spirituală a Clarei se mărea; însăşi mama ei, Ortolana, şi sora ei Beatrice, au cerut să fie primite în rândul acestor suflete fericite în sărăcia şi dezlipirea lor de cele trecătoare. Clara iubea mult muzica, manierele delicate în vorbe şi atitudini, seninătatea. Deseori era auzită cum lăuda pe Dumnezeu că a făcut lumea atât de frumoasă; în timpul nopţii se scula şi învelea pe surorile care poate se dezveliseră. Zilnic, de la amiază şi până la ora trei, citea şi medita despre suferinţele şi moartea lui Isus, simţind dureri nespuse în trupul său şi uneori vărsând lacrimi cu sânge.
Sfântul Francisc, cu un an înainte de moarte, bolnav şi aproape orb, a bătut la poarta mănăstirii Sfântului Damian, cerând să fie găzduit şi îngrijit de fiica sa spirituală. Pentru a respecta legea clauzurii, lege care opreşte intrarea în locuinţa călugăriţelor, a voit să fie adăpostit într-o colibă de paie, pe pământul gol. Aici, Trubadurul lui Dumnezeu şi-a destăinuit iubirea şi recunoştinţa inimii sale faţă de Domnul în “Cântecul Fratelui Soare”, cel mai frumos imn al bucuriei sufleteşti: “Laudă, slavă să fie, Veşnice Părinte… Să-ţi mărească Sfântul Nume strălucitul Frate Soare, care dă tuturor lumină, florilor le dă culoare. Să-ţi mărească Sfântul Nume Sora Lună; şi voi stele ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase sentinele…”.
La moartea Sfântului Francisc (1226), Clara a obţinut favorul ca sicriul cu trupul neînsufleţit al Sfântului să fie adus şi ridicat la gratiile din dreptul altarului, şi astfel ea împreună cu toate surorile “au putut să-l privească îndelung, pentru consolarea lor”. Spre deosebire de surorile ei, Clara a primit de la Dumnezeu şi favorul de a vedea imaginea vie a Sfântului şi ceremoniile solemne ale înmormântării, derulându-se în chip minunat pe peretele celulei sale.
După moartea Sfântului Francisc, Clara a mai trăit 27 de ani; cu bucurie a văzut cum iniţiativa ei, la început o inovaţie, a fost urmată de multe suflete curajoase nu numai în Italia, ci în toată Europa. Spre sfârşitul vieţii, fiind bolnavă, ruga pe surori să o ridice între perne, să-i dea în mână material şi instrumente, pentru a lucra şi ea alături de întreaga comunitate. Chiar înainte de a muri, a primit scrisoarea papală prin care se aproba solemn regula noului mod de viaţă călugărească şi instituirea Ordinului Doamnelor Sărace – Ordo Pauperum Dominarum Minorum.
Copleşită de bucuria confirmării supreme a idealului urmat în viaţă, în dimineaţa zilei de 11 august 1253, sufletul Clarei părăseşte această lume şi trece pragul veşniciei, spre a se întâlni în bucuria deplină cu Seraficul ei Părinte. Peste doi ani, în 1255, a fost ridicată la cinstea sfintelor altare. Astăzi există circa zece mii de călugăriţe clarise, dar sunt nenumărate suflete care la lumina vieţii Sfintei Clara înţeleg mai bine şi îndrăgesc bucuria sărăciei evanghelice, a dezlipirii sincere de lucrurile trecătoare.
Numele personal Clara provine din adjectivul latin clarus (clara, clarum), clar, limpede, curat. Aşa se spune: lumină clară, voce clară, atitudine clară, înţelegându-se că nu sunt amestecate cu elemente străine, care să le degradeze limpezimea, puritatea, sinceritatea.
Clara din Assisi ne arată că există o claritate, o limpezime a sufletului, a vieţii, a bucuriei autentice, claritate ce se poate dobândi prin dezlipirea inimii de cele trecătoare şi urmarea înţelepciunii divine “care este mai frumoasă decât soarele şi decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o întrece, fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înţelepciunea rămâne nebiruită în faţa răutăţii” (Înţelepciunea lui Solomon 9,29-30).
(Vieţile Sfinţilor)
Fii primul care comentează