Asculta acest articolȚinta președintelui Iohannis de a câștiga turul doi al alegerilor prezidențiale la un scor uriaș este cu două tăișuri.
Pe de o parte se va face o apropiere de Vladimir Putin, care a câștigat funcția de președinte al Rusiei obținând 76%, pe de altă parte pentru că un scor atât de mare îl obligă la responsabilități pe măsură.
Nu poți fi ales cu 70% din voturi și să te prezinți ca susținător doar al unui partid de 30%. O măsură în toate este necesară chiar și în politică. Un scor a la Putin nu dă bine în țările democratice. Democrația se bazează pe un echilibru al forțelor politice. România a mai avut un președinte care a câștigat primele alegeri libere la o diferență uriașă față de contracandidați.
Se numea Ion Iliescu și îi avea drept contracandidați pe Radu Câmpeanu, PNL, și pe Ion Rațiu, PN|CD. Rezultatul a fost năucitor: candidatul FSN Ion Iliescu obținea 85,07%, Radu Câmpeanu 10,64% și Ion Rațiu 4,29%.
După aceste alegeri câștigate de Ion Iliescu au urmat protestele din Piața Universității și mineriadele care au scos România din parcursul ei european.
Următoarele alegeri prezidențiale, din 1992, au fost câștigate tot de Ion Ilescu, dar la un procent ceva mai mic: Ion Iliescu, candidatul FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), obținea 61,43%, iar Emil Constantinescu, candidatul CDR, obținea doar 38,57%.
Abia în 1996 Ion Iliescu pierdea alegerile prezidențiale în fața lui Emil Constantinescu, scor final: CDR 54,,41%, PDSR, 45,41%. După alți patru ani, în 2000, același Ion Iliescu redevine președintele României. Să nu uităm ce contracandidați veritabili a avut: Theodor Stolojan, Mugur Isărescu, Petre Roman, Gyorgy Frunda. Devansând această pleiadă de candidați, tot unu și unu, Corneliu Vadim Tudor avea să intre în turul doi. Evident, s-a ales răul cel mai mic: Ion Iliescu obține 66,83%, iar Vadim 33,17%. Pe scurt, aceasta este istoria alegerilor prezidențiale câștigate la scor. Fericitul câștigător este de fiecare dată același politician care a ținut România departe de democrațiile euro-atlantice.
Nu este cazul lui Klaus Iohannis. Poate că o târzie răzbunare ar hrăni orgoliile anti-FSN, anti-FDSN, anti-PDSR, anti-PSD, dar la ce folosește?
Totuși, dacă Klaus Iohannis dorește să bată sau să egaleze recordul lui Ion Iliescu, înțelept ar fi să nu o spună. Pe de altă parte, partidul fondat de Ion Iliescu merită o lecție. La 30 de ani de la căderea unui regim totalitar partidul care a preluat logistica partidului unic își încheie ciclul istoric. După alegerile din 24 noiembrie, PSD ar trebui să intre în altă etapă. Din vechea gardă nu mai este nimeni în partid. Toți foștii lideri sunt înafara partidului. A rămas, ca președinte de onoare, doar Ion Iliescu. Acuzat de genocid, simbolul este bolnav. Nu s-a putut prezenta la vot. I s-a dus urna mobilă acasă. Bănuim că la fel se va întâmpla și la scrutinul de duminică.
Trist este că abilul politician care a dominat scena politică jumătate din cei 30 de ani scurși de la revoluție, se vede obligat să voteze cel mai slab candidat pe care l-a avut partidul său vreodată. Este răzbunarea istoriei. În felul acesta se răzbună istoria pe cei care nu înțeleg spiritul vremii. Iar Ion Iliescu este unul dintre cei care au refuzat să înțeleagă că România, sub conducerea lui, mergea pe contrasens. Principala vină a guvernelor PSD este că, în datele esențiale, au respectat direcția anti-europeană imprimată de el României. Asta nu i se poate ierta PSD-ului, iar faptul că la alegerile prezidențiale partidul și-a desemnat o persoană care nu se ridică la înălțimea funcției, nu este decât o ironie o sorții.
Nimic mai trist decât să intri în istoria post comunistă cu un politician inteligent, abil, dominator, cu un talent diabolic, și să arunci în lupta finală o persoană aruncată în vârful puterii parcă în glumă.
