Satu Mare sau Sătmar?

Asculta acest articol

În secolul 19 toţi românii vroiau ca Satu Mare să se numească Satu Mare. După Unirea din 1918, unii pledau pentru Sătmar, iar alţii pentru Satu Mare

Numele oamenilor, denumirile localităţilor sunt componente majore în devenirea unui popor şi formarea unei naţiuni. Ne aducem aminte de bătălia dusă de UDMR  după 1989 pentru introducerea plăcuţelor bilingve de la intrările şi ieşirile din localităţile cu comunităţi mixte. În anumite perioade istorice s-au dus bătălii dure între diferitele comunităţi pentru numele unor străzi. Nu vorbim aici despre maghiarizarea sau românizarea numelor de familie româneşti sau ungureşti, după caz.

Secolul 19, numit şi al naţionalismelor, dar în realitate al formării naţiunilor moderne, a însemnat şi pentru Satu Mare o teribilă luptă pentru afirmarea identităţii culturale şi naţionale a românilor. Oraşul de pe Someş, era numit în parte de fiecare comunitate pe limba ei. Germanii îi ziceau Sathmar,  maghiarii Szatmárnémeti,  evreii Satmar, Satmer sau Sacmer. Când românii au început să-i spună Satu Mare ceilalţi s-au opus. Vasile Lucaciu a înfiinţat  în 1883 un ziar cu numele “Satu Mare” şi a avut foarte mari probleme cu conducerea  maghiară a oraşului.

Intelectualii români îşi făcuseră un ideal din a impune denumirea de Satu Mare. Primele documente despre  denumirea Satu Mare a oraşului au rămas de la Moise Sora Noac şi Petru Bran, dar se înţelege că numele era frecvent folosit de români cu mult înainte.

În timp s-a pierdut semnificaţia numelui şi uitarea s-a aşternut peste eforturile românilor din secolul 19. În acelaşi timp s-a produs o puternică românizare a denumirii maghiare. În perioada interbelică deja suna foarte româneşte denumirea de Sătmar. De aici confuzia între românescul Satu Mare şi Sătmar, provenit din maghiară.

Publicăm mai jos câteva momente importante din bătălia dusă în secolul 19 şi în perioada interbelică pentru ca Satu Mare să se numească Satu Mare.

În Convorbiri literare din 15 ianuarie 1898, Titu Maiorescu a început publicarea unor scrisori adunate de tatăl său Ioan Maiorescu. Cele reproduse în anul 1898 au fost legate de Revoluţia din anul 1848. Continuând seria începută, Convorbiri literare publică  în anul următor scrisorile din anul 1850, “care oglindesc lupta politică a Romînilor austriaci”. O astfel de scrisoare este şi cea trimisă de preotul Moise Sora Noac lui August Treboniu Laurian la Viena.

În anul 1850, preotul cărturar scria clar Satu Mare.

“Nanda, 21 (9) Februarie 1850

Domnul Meu!

Mulţi ani să trăiţi! Fi bun şi ertător, că după ce văzui din Gazeta că te-ai reîntors la Viena, îmi luai îndrăsnire a-ţi fi incomod cu puţintele litere< După ce eu de la rebeli şi închisoare şi multe executări am pătimit, şi mai vârtos după ce sînt convins că sub cel mai mare foc singur eu cu activitatea mea am apărat satele acestea din marginea de perire, cari erau menite focului, mi-am făcut un recurs la d. comisar regesc kende, în care am cerut răsplată meritelor, a patimilor şi a speselor mele stalul canonical vacant de la Oradia-Mare, şi reîntoarcerea în bani umblători celor 501 fl. 45 kr. pe care în banci koşutiane le-am dat la sărăcie în Satu-Mare.(…)

Al d-voastră plecat serv şi frate

Moise Sora Noac,

paroch rom. din Nanda, comit. Satumarelui”

De fapt Moise Sora Noac este cel care foloseşte şi fixează în limba scrisă toponimicul românesc al oraşului şi judeţului în care a trăit şi anume Satu Mare în loc de Szatmar.

Moise Sora Noac a slujit la Nanda, azi Hurezu Mare,  între anii 1846-1853. Aici a şi ţinut un jurnal al sângeroaselor evenimente din 1848. Memoria preotului cărturar care a este păstrată azi doar prin străduţa înfundată din Cartierul funcţionarilor care-i poartă numele.

În anul 1957 protopop al greco-catolicilor din Satu Mare a fost numit Petru Bran. Discipol al lui Simion Bărnuţiu, Petru Bran a introdus limba română atât la sujba religioasă, cât şi în cele două şcoli confesionale (una de fete şi una de băieţi) din parohie.

Într-un document din ­anul 1859 Petru Bran scria “Satumare”

Lupta lui Petru Bran nu a fost una uşoară. În scrisoarea ce o trimite la 15 Mai 1859 canonicului – abate Ioan Pop de la Oradea-Mare,  Petru Bran scrie “Satumare”. Documentul este o oglindă fidelă a stărilor triste din acest ţinut.

“Poporenii gr. cat. din Satumare, prin injuria timpuriloru trecute îşi pierduse mai de totu cele mai scumpe tesaure< limba şi naţionalitatea, cându ajunseiu eu aici de parocu. Mie dara  mi obveni cea mai grea temă de rezolvatu< se resuscitediu numele de “romanu” din decadinţă şi să deslegu “limba romana” din cătuşele, în care o ţinea innăbuşită elementulu streinu.”

Din 1862, Petru Bran a devenit şi profesor de limba şi literatura română pentru elevii români care frecventau liceul din Satu Mare. Duşmanii său au reuşit să-l înlăture atât din biserică cât şi de la catedră, în anul 1874. Cărturarul român va sfârşi în cele din urmă într-un azil de alienaţi din Budapesta în anul 1877.

Urmaşul lui Petru Bran la catedra de limba română de la Liceul Regesc din Satu Mare va fi Vasile Lucaciu. Supranumit “Leul de la :işeşti”, Vasile Lucaciu şi-a expus de nenumărate ori libertatea, liniştea familiară, averea, chiar şi viaţa pentru cauza poporului român.

Vasile Lucaciu, amendat pentru că a îndrăznit să scrie Satu Mare 

V. Lucaciu a încercat, împreună cu avocaţii sătmăreni S. Deseanu şi I.Pop, să scoată un ziar pentru românii din comitatele Satu Mare, Ugocea, Maramureş, Sălaj şi Bihor în anul 1883. Într-adevăr, la începutul anului 1883 cei trei i-au trimis lui G. Bariţiu un manifest tipărit cu semnăturile lor pentru a-l face cunoscut prin intermediul “Observatorului”. Autorii lui motivau că “fără un organ de publicitate local” nu era posibilă apărarea “inteligenţei noastre bisericeşti şi civile” contra suspicionării şi timbrării ei ca “nepatriotică” de exponenţii politicii maghiarizatoare.  Ziarul ar fi urmat să apară o dată pe săptămână, în formatul “Gazetei Transilvaniei”, să dezbată probleme de natură politică, economică şi culturală ce reflectau cu precădere preocupările românilor din nord-vest şi să-i ajute totodată să-şi întărească “sentimentul lor naţional românesc”. Pentru că ziarul trebuia să se numească Satu Mare, încercarea a eşuat. A apărut un singur număr, care a fost confiscat de autorităţi.

După eşecul înfiinţării ziarului Vasile Lucaciu nu s-a dat bătut. Tot în anul 1883 fondează “Revista Catolică”, având ca motto “Gesta Dei per Romanos”. Revista conţinea studii de drept canonic, docmatică şi filosofie. Printre rânduri erau strecurate şi idei cu caracter naţional.

De data aceasta, duşmanii lui Vasile Lucaciu nu au reuşit să oprească răspândirea revistei. Totuşi în anul apariţiei Vasile Lucaciu a fost amendat cu suma de 100 de fl. pentru că a îndrăznit să scrie Satu Mare în loc de Szatmar.

Revista Catolică apare cu întreruperi când la Satu Mare, când la Baia Mare sau la :işeşti până în anul 1892, când episcopul de Gherla Ioan Szabo, la insistenţele guvernului maghiar, o sistează definitiv.

După marea Unire a început o amplă dezbatere pentru stabilirea numelui oraşului şi judeţului 

În secolul 20, după instalarea administraţiei româneşti a început o amplă dezbatere asupra numelui celui mai potrivit pentru localitatea ce poartă azi numele Satu Mare.

Au apărut două tabere, unii erau pentru numele neaoş românesc, Satu Mare, iar alţii susţineau că numele oraşului trebuie să fie cel pe care îl folosea poporul.

Chiar primul primar român din Satu Mare Augustin Ferenţiu, pleda pentru Sătmar. Existau însă şi susţinători înfocaţi ai denumirii de Satu Mare, printre care se număra şi directorul liceului Mihai Eminescu, Eugen Seleşşi marele om de cultură Dariu Pop.

Polemica între cele două tabere a fost amplu relatată în presa locală a vremii cu ecouri puternice şi în capitală.

Redactorul şef al ziarului Satu Mare, vroia Sătmar

Redactorul şef al ziarului Satu Mare, G. V. Botez a fost cel care a avut ideea să se păstreze numirea foarte frumos românească de Sătmar.

“Aceasta pentru că mulţi pun chestiunea aşa cum nu trebue şi să amintesc că nimeni până acum nu a adus argumente serioase, sau hai să zicem, hotărîtoare în susţinerea numirei celei noi, care a fost dată fără să se ţină seamă de nimic.

 Mulţi cer să se cerceteze niscaiva documente şi ele să fie hotăritoare. Aici constat puţină superficialitate. Cercetezi documentele se dovedeşti că s-a zis odată Satu – Mare”, atunci când cineva a zis altfel; dar cine a zis altfel? Numai că atât nu e deajuns. Cineva de o competinţă şi chestionare îndoielnică, pentru că auzise, că într-un vechiu document se vorbeşte despre Satu Mare, zicea că nici nu se poate să se zică astăzi altfel. Cu alte cuvinte, limba pe care oricine o ştie că e un organism viu ce evoluează, trebue să-şi păstreze vorbele petrificate în anumite forme. Dar care limbă a rămas aceeaşi în toate timpurile? Oare noi vorbim aceeaşi limbă pe care o vorbeau strămoşii noştri în vechime? Nu numai vorba dar nici scrisul nu e la fel, chiar în timpuri nu aşa îndepărtaţi.  Ce-ar zice onoratul “satu-mărean” când ar şti că mai multe sute de ani în urmă cuvântul prost însemna sănătos, iar sănătos însemna prost? Ar striga poate să ne reîntoarcem în vechiul senz al vorbelor?  Bănuesc că nu ar face-o.

Se mai zice că numirea Sătmar nu ar fi românească. Că această afirmare e o copilărie – cum a spus şi dl. Iorga – o dovedesc atâtea numiri cu adevărat străine, ba şi foarte urâte.  Dintr-un patriotism, pe care eu îl bănuesc adevărat, dar care graba l-a aplicat unde nu era deloc nevoie s-a zis în locul lui “Szatmar”, care suna şi era străin, un Satu-Mare, scos din buzunar, atunci când trebuia luat “Sătmarul” poporului care e adevăratul şi frumosul nume.  Nu e târziu şi nu ştiu ce ne-ar împiedica să readucem numele adevărat. S-ar stabili un drept al limbii şi s-ar înlătura multele confuzii.”

Nicolae Iorga susţinea că numele cel bun îl dă poporul: Sătmar

În polemică s-a implicat şi marele istoric Nicolae Iorga. El spunea că numele cel bun îl dă poporul: Sătmar. În “Adevărul Literar”, Iorga scrie despre Satu Mare astfel: “Foarte veche aşezare, acest Sătmar, poporul aşa-i zice; nouă ne place însă forma de Satu Mare, din care e posibil să se fi derivat, singura formă care e în adevărată întrebuinţare azi. Odată, Szatmar – Nemethy, al nemţilor cari s-au dus de mult, foarte de mult. Maghiarismul are aici o foaie, Szamos, librării mediocre, multe prăvălii şi în mijlocul unei pieţi strălucite o solidă biserică ungurească, ale cării mândre coloane cojindu-se, arată că sunt făcute din pietre rotunde, puse una peste alta. Zvonul clopotelor de acolo se revarsă asupra miilor de case. Această lume comercială, Unguri creştini, cei mai mulţi, Evrei maghiarizaţi, destui evrei nemaghiarizaţi, păstrând consumul galiţian, prosperează prin comerţul cu Cehoslovacia apropiată. Aşezat până acum într-un ţinut cam rămas în urmă, cu vecinătatea ţărănimii noastre, de caracter arhaic din |ara Oaşului (de la Havos, Munte) Sătmarul n-avea sub regimul unguresc prosperitatea de care se bucură azi. Bursa de la Oleiul central e de un neastâmpăr zgomotos, puţin obişnuit. 

Noi avem o biserică unită, unde azi serveşte fiul părintelui V. Lucaci, care el însuşi într-o situaţie quasivicarială, e reţinut în casă de bătrâneţe. Neuniţii şi-au pregătit o sală de slujbă într-o casă particulară: se adună bani pentru o clădire vrednică, găsindu-se credincioşi şi prin satele vecine. Se strânge material pentru un muzeu al nostru şi am găsit aici interesante manuscripte cu cântece populare de acum sute de ani. Cartea românească aproape nu există, dar un ziar de propagandă culturală se menţine cu cele mai mari greutăţi şi sacrificii. Şi aici suntem numai în începutul datoriei noastre.”

Tot în privinţa clarificării numelui oraşului nostru, Nicolae Iorga i-a trimis directorului ziarului Satu Mare Anton Davidescu, următoarele rânduri:

“Scumpe Domnule,  

Menţin că numele cel bun e acela pe care-l dă poporul: Sătmar. 

Primeşte, te rog, salutările mele.  N. Iorga”

Dr. Eugen Seleş, fost profesor de limba şi literatura română şi director al Liceului Mihai Eminescu în perioada 1920-1940 a afirmat că numele de Satu-Mare a fost denumirea originală şi românească a acestui oraş.

“De câtva timp acest ziar cu numele frumos Satu-Mare atât în coloanele sale, cât şi în ziare de peste Carpaţi, face propagandă straşnică, învocă cuvântul autoritativ al d-lui Iorga, atrage atenţiunea nu ştiu cărui minister, ca oraşul nostru să nu se mai numească Satu-Mare, ci Sătmar, ungurescul Szatmar. În unele numere în mod demonstrativ se tipăreşte numele de Sătmar de atâtea ori, că te miri de inconsecvenţa de a fi tolerat în frunte titlul ziarului în forma de Satu-Mare. 

Între paranteze să spunem şi aceea, că ziarele locale ungureşti au şi înregistrat cu plăcere şi cu bucurie această campanie a ziarului românesc. Este evident pentru ce li s-a hărăzit această bucurie. Nu polemizez. Fapt este însă, că abstrăgând dela orice etimologizare, numele de Satu-Mare a fost denumirea originală şi românească a acestui oraş, o ştiu aceasta bătrânii, se află urme în ziarele ce apăreau înainte de a se pune ungurii cu toate puterile să ne maghiarizeze, se află în cimitire inscripţii pe crucile celor morţi şi numai de când lumea s-a ungurit a triumfat schimonosirea de Szatmar care e lucru firesc că a fost împrumutată şi de ai noştri ca şi orice spoială şi cultură streină, ca şi graiul, doina şi dansurile lor. 

Eugen Seleş: Sătmărean este explicabil, ca şi sătean, dar nu şi Sătmar

Precum este Vânju-Mare (Mehedinţi), Câmpu-Mare (Olt) peste Carpaţi şi nu i se rumpe limba nici unui român când le pronunţă, chiar aşa se poate zice< Satu-Mare, Satului-Mare şi ai terminat cu toate formele gramaticale ale acestui cuvânt, care unora li se pare a fi ceva “frântură de limbă”, Cine ştie ungureşte, uşor va înţelege, că ungurii n-au putut face din Satu-Mare altă denumire, decât Szatmar, adecă Sătmar.

 Toate localităţile cu nume compuse cum este: Satu-Lung, Sat-:ugatag, Satu-Mic, Satu-Nou, au păstra pe “a” şi numai Sătmar a devenit împovărat de “ă” în forma nominativă. Sătmărean este explicabil, ca şi sătean, dar Sătmar nu. Apoi e curios, că ziarele ungureşti din localitate scriu consecvent “satu-marei” când se foloseşte cuvântul ca atribut, deşi e păcat că li se pretinde acest lucru, când ziarul nostru face chiar contrarul. Apoi ca să sfârşesc, oare nu suntem îndreptăţiţi baremi să recâştigăm cele pierdute, barem cele româneşti să le avem în forma lor originală? Oare poate un savant sau un întreg minister să oprească curentele sănătoase, tendinţele de primenire? Cum să ne explicăm şi cum să ne înţălegem prigonirea românescului “Satu-Mare”?

Iosif Zanathy, primarul acestui oraş la 1769, a afirmat că numele unguresc de Szatmar se derivă din cuvintele româneşti “satu” şi “mare”. Eminescu în “Doina” a folosit numirea Sătmar dar Eminescu nici n-a fost aici ci cunoştea de pe hartă acest nume, acest oraş, unde ştiia , că e aproape graniţa etnografică a neamului nostru. Spun amatorii de Sătmar, că mai sunt şi în alte judeţe “Satu-Mare” deci s-ar face confuzie la poştă. Cel ce se teme de confuzie are voie să indice şi judeţul. 

 “Sătmar” a devenit formă arhaică schimonosită şi streină, Satu-Mare şi-a luat drumul şi zborul cu vigoare şi tărie şi va trăi, că sună dulce şi româneşte.”

Dariu Pop îl citează pe marele istoric Szirmay şi suţine că Szathmár provine din Satu Mare

Marele om de cultură Dariu Pop pledează hotărât pentru Satu Mare. Elspune că Szathmár este de fapt traducerea maghiară a românescului Satu Mare.Ca să-şi susţină teza, Dariu Pop îl citează pe marele istoric maghiar Szirmay Antal.

“Istoriograful maghiar Szirmay Antal în istoria lui tipărită în 1790 la finea cărţii sale sub titlu de “Hozzáadás” (Adiţie) către pagina 143 scrie următoarele: “(…)De mind ezek mellet is hátha némelly jó Barátaim vélekedések szerint Szattmárnak elsö nevezöi az Oláhok voltak, ezek a meg ült Helységet Szát-nak Szátunak hivják, Máre nallok nagyot tézsen, Szattmár vagy Szátu Mare pedig Nagy Falut. Az Oláhok régi lakosi Dacianak, kik hogy Római ültetmények, Rumunok-s föképpen Decebalisnak Trajanus Császár által lelt meg gyözettetésével a- második Század elején mintegy 300 esztendökkel Atila üdöszakasza elött ülték légyen meg Erdélyt, és a’ szomszéd Carpath vidékeit a- mai Oláhok nyelvének, a- mai hozzájok oly távol levö Franczia és Olaszok nyelvének való egyformaságábol-s a- szóhaktogatások hasonló természéteböl kerdest szinte nem is szenvedhet, erröl bövebben lehetne ezen három nyelveknek öszve vetéséböl okoskodni, -s azt is bátran kihozni, hogy valaha Olasz Ország közönsédesenn a- Deák nyelvet éppen nem szóllotta, hanem az a- Tudósok és Nemesebbek pallérozott szóllása módja maradvánn a- köznép nyelve olyas valami vólt, mint az Olasz Országi fajzásu mai Olasz, Franczia, Spannyol, Portugalliai és Oláh nyelvek, nem lattathatván által külömben hogy a- több ezen eredetü nyelvektol annyi föld távulság és Sarmatiai-s más nemzetek által (mint Erdély, Moldova, Havas alfölde hekyheztetik Olasz Országtól) megválasztatott Olah nyelv minden további zavarodása mellett is amazokhoz annyi hasonlatosságát meg tarthatta volna.”

“(…) însă pe lângă toate aceste dar dacă după părerile câtorva buni prieteni de ai mei, cei dintâi cari au dat nume Satului Mare au fost Valachii, aceştia, localitatea descălecată o numeau Sat, Satu Mare, româneşte e mare, Szattmar, adecă Satu-Mare este Satu Mare. Valachii sunt vechii locuitori ai Daciei, cari fiind colonişti Romani, Rumuni şi mai cu seamă cu înfrângerea lui Decebal de către Împăratul Traian la începutul veacului al doilea, cu vreo 300 ani înaintea epocei lui Atila, au descălecat în Ardeal şi despre uniformitatea limbii, pe care o vorbesc Valahii de astăzi din preajma Carpaţilor învecinaţi cu limba franceză, italiană şi despre asemănarea felului, declinărilor nici nu mai încape vreo întrebare s-ar putea discuta mai pe larg, după punerea lângă olaltă a acestor trei limbi şi s-ar putea constata şi aceea, că oarecând nici Italia nu a vorbit în mod vulgar limba latină, ci aceasta rămănând limba învăţaţilor şi a celor mai nobili, graiul poporului a fost aşa fel, cum este astăzi limba italiană, franceză, spaniolă, portugheză şi cea valahă, neputându-se altfel înţelege de cât numai aşa, cum pe lângă toată depărtarea şi izolarea prin neamurile Sarmaţiei şi altele (cum este Ardealul, Moldova şi Munteania depărtată de Italia) limba aleasă valahă în ciuda tuturor tulburărilor intervenite şi-a păstrat atâta asemănare cu acele limbi. Să privim acum chestiunea din altă perspectivă. Ca să fiu pe cât se poate mai scurt, voi da un exemplu trăitor. Ţăranii de pe plaiurile noastre, şcoalei îi zic “işcoală”. Cum s-a născut acest cuvânt într-adevăr hibrid?

Dariu Pop: Sătmar şi işcoală! Doi bastarzi!

Răspunsul e simplu şi nu se poate răsturna. Tocmai aşa şi în aceleaş împrejurări şi în aceeaşi vreme ca şi “Sătmarul”. Sătmar şi işcoală! Doi bastarzi! Magiarii au făcut “iskola” din schola, cum au făcut din span “ispán”, din stall “istálló”, din spital “ispotály” etc. Cuvântul schola, deşi românul de pretutindeni îi zice “şcoală” – numai aici la noi, în judeţul Satu Mare şi Sălaj s-a prefăcut prin influenţă maghiară în işcoală.  

După marea stăruinţă ce o dovedesc unii pentru menţinerea “Sătmarului” ar fi consecvent să lăsăm acestor ţinuturi şi “işcola”- fiindcă şi poporul aşa-i zice. Ba mai mult! Ar trebui după dânşii, să menţinem toate barbarizmele limbii noastre “pentru că au intrat în vocabularul ţinutului” – şi prin aceasta s-ar îmbogăţi şi limba noastră. Nu este o ruşine pentru noi, să optăm pentru falsificări de nomenclatură până când avem la îndemână numiri neaoşe româneşti şi limpezi ca aerul? Este adevărat şi recunosc, că poporul nostru ieri i-a mai zis oraşului şi judeţului nostru şi Sătmar şi cu mult mai adevărat este, că astăzi 80 % îi zic Satu Mare.

Asigurăm pe domnii, cari militează pe lângă ungurescul Szatmar, că dacă Satu Mare era numire iscodită de mine, ori de alţii nu prindea aşa repede. Nici acum nu s-a întâmplat altceva, decât minunea desrobirii! A aruncat haina împusă de stăpânitori şi s-a îmbrăcat iar cu costumul adevăratei numiri. Dacă avem mărturii scrise, dacă şi istoriografii maghiari mărturisesc pe lângă numirea românească şi dacă poporul astăzi aşa îi place să-i zică, pentruce încearcă unii, să mai revină la aceea ce a fost urît. Dl. Iorga şi-a spus cuvântul.  “Sătmarul” a rămas dincolo de graniţă!”

***

În concluzie cum să-i zicem Sătmar sau Satu Mare? Nu este greşită nicio formă, dar cei care preferă Sătmar riscă să îi uite pe cei care s-au bătut şi au suferit pentru impunerea numelui românesc fără niciun dubiu, Satu Mare.

A consemnat,

Adriana Zaharia

Bibliografie:

Arhivele Naţionale Satu Mare, Fond Colecţia Muzeul Judeţean Satu Mare

Liviu Botezan, Începutul activităţii politice a lui Vasile Lucaciu, Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, Seria Historia, 2001

Convorbiri literare, Anul 33, nr. 03 din 15 martie 1899,

Viorel Câmpean, Cărturarul Moise Sora Noac – luptător de la 1848, Informaţia de Duminică, an II, nr. 64, 25 ianuarie 2004

Ioan Corneanu, Viorel Câmpean, Moise Sora Noac, Dacoromania, nr. 38, Alba Iulia, 2008

A. Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu, Acte, documente, procese, Baia Mare 1940

Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Seculum, 2010

Ion Iacoş, Valeriu Achim, Dr. Vasile Lucaciu, luptător activ pentru unirea românilor, Cluj-Napoca, 1988

Doru Radosav, Cărturarul sătmărean Moise Sora Novac şi revoluţia din 1848, Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1978,

Vasile Scurtu, Petru Bran, Un luptător al trecutului românesc din Satu Mare, Satu Mare, 1939

Ziarul Satu Mare (1919-1938)

Ovidiu T. Pop,  Profesor dr. Eugen Seleş, Satu Mare 2015

Szirmai Antal, Szathmár vármegye fekvése, történetei és polgári esmérete, Budapesta, 1809

Al. Vaida-Voevod,  Mangra, Tisza şi Tribuna, Braşov, 1911