Asculta acest articol
La mijlocul acestei săptămâni am primit vestea trecerii în eternitate a lui Ion Tifor, un actor care a făcut istorie la Teatrul de Nord din Satu Mare. Probabil “secția cerească” a celor plecați dintre noi avea nevoie de un director.
În memoria neuitatului artist, reproducem în această pagină un articol pe care i l-am dedicat acum 10 ani, în Informația de Duminică din 18 martie 2007, în care domnia sa spune unele lucruri foarte relevante și în aceste vremuri. Rămâi cu bine, venerabile domn!
Ion Tifor – Seniorul teatrului sătmărean
Ion Tifor e un actor a cărui carieră, dezvoltată la nivel național încă din anii ’50, s-a legat în mod special de secția română a Teatrului de Nord din Satu Mare, fiind unul din membrii ei fondatori. A rămas fidel acestei instituții vreme de aproape 40 de ani, jucând sute de roluri. La cei 80 de ani pe care îi va împlini în acest an de Sfinții Petru și Pavel, pe 29 iunie, maestrul e un om foarte tânăr, pasionat de ce face și cu o sclipire vie în ochi. Discuția cu dânsul, purtată în micul său apartament din Micro 14, punctată de vizitele gălăgioase ale unei cățelușe și de ambianța intelectuală oferită de omniprezentele rafturi cu cărți, a fost o încântare.
De la bun început se declară mulțumit de starea actuală a Teatrului de Nord: “Avem o trupă echilibrată, actori buni, de toate vârstele, spectacole de calitate. Se face teatru bun la noi, păcat că se vorbește numai de teatrele din București. Talente sunt peste tot.” Ne oferă scaune și începem cu-nceputul: “M-am născut la Oradea, unde am făcut școala și liceul. Am iubit întotdeauna Ardealul și cultura ardelenească specifică, poate de aceea am și rămas la Satu Mare. Am absolvit Institutul de Teatru la București în 1951, și am început să joc la Teatrul Tineretului, una din cele trei săli ale Teatrului Național de pe atunci, și am predat la Institut. Apoi am mers prin țară, acolo unde se dorea înființarea unei trupe de teatru, unde existau formații de amatori care aveau nevoie de sprijin. Am fost la Bârlad, Botoșani, Piatra Neamț… soția e brașoveancă și am cunoscut-o tot pe atunci.. Mi-a plăcut întotdeauna asta, să ajut ceva bun să se nască. La Satu Mare am ajuns în ’62, eram 5 oameni la început, dintre care două cupluri: regizorul Mihai Raicu cu soția și eu cu Viorica Suciu-Tifor, doamna mea. Am tot rămas aici, mă simt acasă în Ardeal.”
Discuția capătă valențe istorice. “Am trăit mai multe șocuri în viața mea. Când eram elev, nu judecam lucrurile așa cum am făcut-o mai târziu. Dar au venit vremurile peste noi. A fost întâi fascismul cu teoria lui radicală, care încerca să rezolve prin violență (îi împușcăm pe toți!) probleme care de fapt nu existau. A venit apoi ocupația maghiară în Ardeal și am făcut școala în maghiară. Nu zic c-a fost bine sau rău, a fost altfel. A trecut și asta. Privind în urmă însă, observ că societatea dinainte de război era bine pornită pe un drum european, și oamenii își iubeau cultura, lucrau și învățau cu pasiune. A venit apoi comunismul de tip sovietic (nu spun rusesc, poporul rus e altceva decât sovieticii), care a măturat tot, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Au încercat să ne fure nu doar cultura, ci și credința. Credința în adevăr, în bine, credința că vom fi liberi vreodată. A fost o dramă cumplită, un șoc care a distrus multe vieți.
Dar am rezistat prin cultură, prin dorința de a ști, am fost uniți, noi tinerii, de idealul ăsta. Eu m-am înscris la patru facultăți, la Cluj, dacă vă puteți închipui. Ca să mă pot înscrie, pentru că mama avea ceva pământ și era trecută la chiaburi în fișa economică, m-am căsătorit cu o colegă, așa, la înțelegere, ca să-mi schimb adresa și să pot intra la școală! Până acolo se ajungea. Chiar și balurile erau nu atât prilej de dans, cât de comunicare și împărtășire. Amintiți-vă că orice grup de minim 3 persoane era suspect! Cărțile bune erau interzise, se citea pe furiș, puteai fi turnat la Securitate pentru asta! Intelectualii își vindeau cărțile – așa am cumpărat multe din volumele din biblioteca noastră! Simt o durere… nu atât pentru mine, și eu am fost afectat, drumul meu putea fi altul, dar sunt mulțumit de viața mea; au fost însă atâtea destine frânte, distruse…
Eu nu am fost membru de partid, dar nici nu m-am opus pe față regimului. Deși de realismul socialist de tip sovietic eram sătul până-n gât, mi-am și cerut pensionarea cu o lună înainte de Revoluția din ’89, nu mai puteam. M-au salvat poate călătoriile. Am călătorit mult alături de soția mea – am strâns bani 10 ani pentru un Fiat 850, apoi am cerut voie să ieșim. promițând că ne întoarcem (aveam părinții acasă, nu puteam fugi). Așa am ajuns în țările din jur. Iugoslavia față de noi era raiul pe pământ! Am luat contact în Grecia cu civilizația ortodoxă de tip balcanic, diferită de cea slavă. Am vizitat cam toate țările socialiste, și până la urmă ne-au lăsat și în Apus. Am dorit mult să ajung în Suedia, să văd locurile unde a trăit un strămoș al meu. Tata n-a apucat să le vadă, din pricina Imperiului austro-ungar… Vreau să spun că aceste ieșiri ne-au deschis ochii, ne-au arătat că se poate și altfel, că se poate dormi în mașină sau la marginea pădurii, că oamenii pot fi deschiși. Voi, tinerii, poate nu înțelegeți ce minunată e libertatea, pentru că n-ați trăit în lipsa ei.”
De ce actorii au fost în prima linie în ’89? “N-aș putea să spun exact ce a fost acolo, nu i-am întrebat, deși pe Caramitru de pildă îl cunosc bine, a făcut Institutul când predam și eu. Pot spune însă că actorii, trecuți fiind prin atâtea fațete ale omenescului, sunt niște vizionari. În plus, noi pe scenă știam să spunem ce nu se putea spune în gura mare. Subtil, așa. Reprimarea care a fost a întărit sentimentele nobile. Și dragostea atingea înălțimi nebănuite pe atunci, pentru că și ea era strict controlată. Asta a fost… Îmi pare rău că după 1989 n-am mai ieșit din țară, să văd cum s-au schimbat locurile, oamenii, pe unde-am fost. Nu s-a putut.”
Cum vede Ion Tifor generația actuală? “Acum fiecare poate fi ceea ce este. Poate vedem noi doar exemplele rele, dar tinerii nu sunt așa, nu toți. Unul poate fi la disco (și atitudinea asta de disco e tare nocivă), altul poate sta de vorbă cu un pensionar de 80 de ani. Fiecare cu ale lui. Schimbările astea sunt așa de rapide că nici generația matură nu face față uneori, darmite tinerii. Sunt însă încrezător că tinerii de azi vor ridica România. Eu am fost profesor de teatru la Școala Populară de Artă foarte mult timp, am avut elevi care acum sunt actori de bază la noi, Adriana Vaida, Radu Sas… Sunt încrezător în tineri, îi avem cum îi creștem.”
Un rol favorit? “Doctorul Rank, din “Nora” lui Ibsen. Dar au fost multe, 350 numai roluri principale. Unele am refuzat să le joc, pentru că îmi știam lungul nasului. N-am jucat Hamlet, Othello… Unele roluri erau așa de imbibate de politic încât mi-au fost foarte urâte deși le jucam forțat. Sunt un om modest de felul meu, când mi se spune “maestre” zâmbesc ușor, nu mă simt un maestru. Am cunoscut maeștri, ne uitam la ei și cum respiră, îi întrebam de cărți și ei ziceau să citim cât mai mult…” Cum s-a simțit când și-a revăzut chipul tânăr, în momentul “timpului” din recentul spectacol cu “Poveste de iarnă”? “Sigur că emoția a fost mare, ca și cum întreaga viață mi-ar fi trecut prin fața ochilor. Sunt totuși activ încă și nu cred că-mi bat joc de meserie. Sunt chemat și în alte părți, pentru că actorii vârstnici sunt destul de rari acum.”
Dacâ n-ar fi fost actor? “Nu mi-am dorit de la început asta. Eram pasionat de indianistică, să cunosc lumea aceea, brahmană, buddhistă… India și Japonia sunt în visul meu, mi-am dorit foarte mult să ajung acolo, să cunosc ace
a lume la ea acasă”, spune Tifor cu emoție în glas. Întrebarea următoare vine firesc: dacă indienii au dreptate și există mai multe vieți? Îi sclipesc ochii: “Ei… da, dar vezi tu, noi actorii trăim sute de vieți într-o singură viață!”. Și zâmbește. “Am atâtea de spus, Doamne, atâtea amintiri… Timpul ne fugărește din urmă. Nu mai sunt tânăr, resimt vârsta. Dar timpul e eternitate, și pentru mine mai e timp…”
Fii primul care comentează