“S-a născut o stea”, povestea strălucirii și decăderii în showbiz

Asculta acest articol

La mai bine de opt decenii de la lansarea variantei originale din 1937, una din poveștile de succes de la Hollywood a primit o haină nouă și, spunem noi, o profunzime în plus. “S-a născut o stea”, ediția 2018, a rulat la Satu Mare în ultimele două săptămâni și a îndreptățit laudele aduse atât de public, cât și de criticii din toată lumea.

Originalul interbelic o avea ca protagonistă pe Janet Gaynor și subiectul era desprins din lumea filmului. În 1954 povestea a devenit una muzicală, beneficiind de o interpretare strălucitoare din partea lui Judy Garland. A treia ediție hollywoodiană, în 1976, ducea scenariul în lumea starurilor rock. În 2011 studiourile indiene de la Bollywood au realizat o variantă proprie, bineînțeles muzicală. Iată că în 2018 clasica dramă a starului în decădere care ajută o tânără fată să ajungă vedetă a găsit în persoana lui Bradley Cooper un excelent regizor și un tulburător actor, iar Lady Gaga e pur și simplu o revelație în primul ei rol principal de mare calibru. Și nu orice rol, ci unul cu mulți și apăsători termeni de comparație.

Adâncul unde iubirea nu-i de-ajuns

Sigur că majoritatea ecranizărilor acestei drame sunt dominate de povestea luminoasă a unei tinere anonime, dar talentate, care ajunge o mare stea a scenei sau ecranului. Însă acest nou film mută punctul pivotal spre altceva. Încă de la prima scenă întrezărim abisul cu care se luptă starul rock-country Jackson Maine, teribila încleștare cu demonii personali, cu soarta unei familii dezorientate (el fiind un copil accidental al unui bărbat de 63 de ani cu o copilă de 18 care moare la naștere) și cu presiunea enormă a succesului artistic. Alcoolul, drogurile și autosabotarea sunt la ordinea zilei, iar Cooper trăiește acest iad cu o veridicitate care-ți dă fiori.

Intrarea în scenă a iubirii în persoana lui Ally (o Lady Gaga minunat de naturală, o imagine total opusă excentricităților din cariera ei de cântăreață) pare să fie o salvare. Dar când drumul ei în muzică devine unul personal, deviat și de cerințele industriei respective (pe care, din nou, cineva ca Lady Gaga le cunoaște în profunzime), Jackson se simte trădat și alunecă în adâncimi și mai mari ale suferinței, din care dragostea sinceră a celei ce i-a devenit soție nu va mai reuși să-l scoată, mai ales când starul decăzut realizează că prin simpla sa prezență îi pune o frână îngrozitoare iubitei în drumul ei spre consacrare. Așa că se dă deoparte, cu un ultim gest suprem de renunțare la sine.

Sunt în oameni adâncimi ale suferinței unde nici cea mai mare iubire nu poate aduce alinare. Iar jocul lui Bradley Cooper, surprinzător de vulnerabil și expresiv, trăind din priviri și tonuri vocale sfâșietoare, oferă o profunzime în plus unui scenariu-clișeu. Unde mai punem că, atunci când vine vorba de cântat, actorul ține piept cu brio unei partenere inevitabil mult mai pricepute. Și dacă tot vorbim de un remake ne paște un gând: cât de bun ar fi oare Cooper în rolul lui Iisus din “Ultima ispită“, după Kazantzakis?

S-a reinventat o stea

Dacă există o maestră a reinventării de sine în acești ani 2000, Lady Gaga e aceea. Iar în acest film se dezbracă, uneori chiar la propriu (dar în cadre foarte fine), de orice mască. Paradoxurile vieții de artist, cu conflictul inerent între familie și carieră, cu nebunia ratingului și premiilor, ea îl cunoaște foarte bine și îl livrează nefiltrat în acest film. Are momente de o sensibilitate pe care nicicum nu i-am fi bănuit-o, mai ales în prima jumătate de oră. Cântă dumnezeiește, te face să vrei să-i asculți din nou muzica (fără clipurile video eventual). Își transformă trăsăturile mai puțin armonioase în calități irezistibile. E ea însăși și totuși nu: actoria ei de bună calitate, îndrumată de partenerul-regizor, o toarnă încet-încet în personaj. Dacă ar dori, ar putea avea un viitor strălucit în film.

Un rol mic, dar esențial, face Sam Elliott întruchipându-l pe fratele (mult) mai mare al lui Maine, toate aparițiile lui punctând momente de turnură în poveste. Un impresar de școală nouă, alunecos și dur, ne arată Rafi Gavron. Filmul trăiește și prin arta operatorului Matthew Libatique. Desigur și prin cântecele memorabile, strâns țesute în scenariu, pe care, în mod inexplicabil, cei care au adus filmul în România nu au găsit de cuviință să le traducă.