Asculta acest articol
Exploatarea aurului la Roşia Montană este cunoscută încă de pe vremea stăpânirii Daciei de către romani. Numele localităţii era Alburnus Maior. Atraşi de bogăţia zonei aici au sosit colonişti iliri şi dalmaţi. În scurt timp zona a cunoscut o dezvoltare rapidă fiind intens locuită. Istoricul Vasile Pârvan a comparat Roşia Montană cu un “oraş californian de civilizaţie internaţională.“
Cu toţii am învăţat la istorie că unul dintre motivele cuceririi Daciei de către romani a fost şi aurul dacilor. Bogăţia în metal preţios a Daciei se reflectă cel mai bine în cantitatea impresionantă a tezaurului regal dacic aflat de romani în 106 în albia râului Sargetia, estimat de Ioannes Lydus (care îl preia pe Criton) la 1650000 kg aur şi 3310000 kg argint, cifre reduse de 10 ori, mai aproape de realitate, de J. Carcopino, care a dus la redresarea visteriei imperiale şi la o scădere a preţului aurului şi argintului în imperiu cu 10%.
Împăratul Traian a colonizat la Alburnus Maior mineri profesionişti
În secolul I era noastră, minele din întreg Imperiul Roman aduceau statului puţin peste 4 tone anual, iar în secolul II era noastră, numai exploatările din Dacia reuşeau în perioadele de pace să aducă visteriei 3 tone de aur anual. În baza acestor date putem înţelege copleşitoare senzaţia care a făcut-o la Roma „comoara” lui Decebal. După unele păreri înglobarea teritoriilor dacice de la nordul Dunării în Imperiu a făcut ca Dacia Traiana să devină cea mai bogată provincie în zăcăminte de aur pe care romanii o stăpâneau, fapt pentru care împăratul a acordat o atenţie deosebită pentru a face această zonă cât mai rentabilă.
Astfel împăratul Traian a colonizat mineri specializaţi în exploatarea aurului. Aceste triburi aduse la Alburnus Maior, din Illyricum, zona montană centrală şi sudică, deţineau o tradiţie recunoscută în minerit şi stăpâneau metode avansate în exploatare. Numele localităţii Alburnus Maior indică o rădăcină dacică – alb- care după terminaţie este în întregime articulată latineşte. Zona exploatărilor aurifere se întindea în jurul localităţii antice şi avea puncte mai importante la Cetatea, Cârnic, Sf. Ecaterina, Momuleşti, Letea, Rotunda. La Cetatea (Mare şi Mică) spre sud-est de Roşia Montană s-a format o uriaşă scobitură asemănătoare cu un crater de vulcan sau cu un amfiteatru, care a rezultat din prăbuşirea bolţii stâncii scobite cu numeroase galerii strâmte.
S-a format aici un întreg aparat birocratic condus de un “procurator aurarium”
Mineritul aici a evoluat repede, proprietatea împăratului – galeriile – fiind prolifice au fost de la bun început în grija unui procurator aurarium, libert pe timpul lui Traian şi apoi cavaler începând cu Hadrian. Sediul său era la Ampelum – Zlatna, loc unde se presupune că era castrul unei unităţi auxiliare ce apăra zona auriferă: numerus Maurorum Hispanensium.
În problemele de serviciu procuratores aurariarium erau ajutaţi de un întreg aparat birocratic care înregistrau contractele, percepeau taxele şi evaluau producţia. Cei care intermediau relaţiile de producţie cu administraţia şi populaţia minieră colonizată în zonă erau arendaşii minelor de aur. Tensiunile sociale erau ţinute în frâu de prezenţa în zonă a detaşamentelor de legiune şi de ataşaţii militari de pe lângă administraţia minelor, beneficiarii consulari.
În lumea minieră de la Roşia Montană existau şi bănci care împrumutau doritorilor bani pentru a fi folosiţi în procesul de extracţie a aurului. O astfel de asociaţie de speculă bănească (societas danistaria) au constituit-o la 28 martie 167 cămătarii (argentarii) Cassius Frontinus şi Iulius Alexander. Capitalul comun a fost de 800 de denari ce era administrat de un sclav priceput la astfel de operaţii (actor) cu numele de Secundus. Asociaţii au stabilit criteriile de împărţire a profitului, suportarea pierderilor, penalităţile impuse părţii care nu-şi îndeplinea angajamentul din contract etc. Pentru sumele împrumutate se percepeau dobânzi pe termen scurt şi se cereau garanţii apăsătoare care de multe ori îi ruinau pe cei care se împrumutau.
Exploatarea aurului la Roşia Montană se făcea în trei moduri:
1) săparea în albiile pâraielor după depozitele de aur aluvionar, nisipul rezultat fiind cernut în spălătorii cu ajutorul unor strecurători sau ligheane din ceramică ori lemn;
2) exploatarea zăcămintelor aurifere de suprafaţă prin săparea unor puţuri, de formă rotundă 1-1,30 m (putei) sau în fâşii direcţionale ascendente sau descendente;
3) procedeul cel mai performant era săparea unor galerii (cuniculi), care coborau uşor în adâncime, urmârind direcţiile filoanelor aurifere. Uneori aceste grote de formă trapezoidală, destul de strâmte şi joase, 0,60 – 0,70 m lăţime şi 1 m înălţime erau prevăzute cu trepte de coborâre şi urcare, săpate în rocă. Această metodă era cea care permitea atingerea filoanelor de adâncime, galeriile putând ajunge şi până la 300 m sub pământ.
Aurul scos din galerii era adesea identificat mai ales în roci cristaline de cuarţ şi calcar, înlăturarea impurităţilor minerale făcându-se prin zdrobirea şi măcinarea minereului, după care se spăla pulberea rezultată asemenea nisipurilor aurifere din depozitele aluvionare.
Coloniştii iliro-dalmaţi stabiliţi în zonă erau protejaţi de stat
Populaţia iliră implicată în activitatea minieră era organizată în aşezări de tip kastella (kastellum Ansi, kastellum Baridustarum, kastellum Starva) şi în comunităţi profesionale de tip collegia (collegium Baridustarum). Fiecare trib era aşezat în jurul unor guri de mină, loc în care vor apărea apoi sanctuarele şi necropolele fiecărei etnii.
Coloniştii iliro-dalmatini stabiliţi în zona minieră au un statut aparte comparativ cu ceilalţi peregrini veniţi în zonă în goana lor după aur. Ei exploatau minele în regie şi erau protejaţi de stat din punct de vedere profesional, fiind sprijiniţi în încheierea de contracte de muncă. Imaginea unei zone intens locuite cu o dezvoltare progresivă şi mari variaţii demografice l-a determinat pe V. Pârvan să considere Roşia Montană o “Californie a antichităţii”. Istoricul a numit Alburnus Maior “oraş californian de civilizaţie internaţională“.
Zona se depopulează după anul 230 era noastră
Datorită iernilor grele din Dacia şi câteodată şi a perioadelor de nelinişti la graniţe, mineritul în zona Munţilor Apuseni funcţiona sezonier, iar odată cu decăderea economiei Imperiului Roman în epoca anarhiei militare, începând cu anul 235 zona se depopulează, iar minele ajung să fie închise ori abandonate.
Bibliografie:
Foto: Ion Miclea, Radu Florescu – Daco-romanii, vol. I, Editura Meridiane, București 1980
Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1926
Bogdan Seculici – Unele consideraţii privind exploatarea şi obţinerea aurului şi a argintului în Dacia preromană, www.banatica.ro
Călin Timoc – Mineritul aurifer în Dacia Romană, www.csiatim.uvt.ro
D. Tudor -Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti 1968
Decebal Vleja – Exploatarea şi Prelucrarea Metalelor în Dacia Romană. Interferenţe Etnice şi Culturale – teză de doctorat, Bucureşti 2011
Fii primul care comentează