Asculta acest articolTrecutul României la care se face recurs zi de zi tinde să se reducă la cei 32 de ani trecuți de la marea schimbare de la sfârșitul anului 1989. Pentru omul secolului 21 contează doar ce s-a întâmplat în România după 1989. Nu mai contează dacă și-a trăit o parte din viață după al doilea război mondial, în perioada colectivizării, în deceniul congresului IX al PCR sau în anii 1960, 1970, 1980-89. De ce nu contează?
Pentru că își ia pensia dată de regimul democratic.
Majoritatea pensionarilor săraci de azi au muncit pământurile luate de comuniști. Ei nici nu au pensii, au un fel de ajutor social. Cei care au lucrat în fabricile și uzinele care aparțineau întregului popor și construiau societatea multilateral dezvolvată prorocită de bâlbâitul Nicolae Ceaușescu, au pensii după contributivitate, dar “punctul de pensie” îl stabilește parlamentul ales democratic.
După 1989 s-a schimbat un regim, s-a schimbat lumea, s-au schimbat oamenii, dar mai ales s-au schimbat banii. Și dacă s-au schimbat banii, rând pe rând, de la o zi la alta, de la un an la altul s-au schimbat viețile oamenilor. Unii au devenit mai bogați, alții mai săraci. După fiecare rând de alegeri săracii au sperat că o vor duce mai bine, iar bogații că vor fi și mai bogați.
După 1989 viața românilor seamănă cu o poveste pe care i-o spui copilului ca să adoarmă mai repede și să viseze frumos.
Tristul adevăr este că România și-a redus istoria la 32 de ani, tot ce mai contează este ce s-a făcut în ultimii 32 de ani.
Dincolo de momentul decembrie 1989 se întinde neantul. Bucata de istorie lugubră cuprinsă între anii 1945-1989 merita pusă între paranteze din punct de vedere al liberății, cu toate formele ei, libertatea de întrunire, libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, a tuturor drepturilor elementare, dar ceva merita extras din cei 44 de ani de dictatură, când mai cruntă, mai brutală, când cu aparențe de slăbire a chingilor, de prelungire a lanțurilor nu întotdeauna imaginare.
Dacă se pun între paranteze cei 44 de ani, ce facem cu ultimii 32 de ani? Dar cu ultimii doi ani petrecuți în pandemie? Cum va judeca istoria măsurile luate de guvernanți, cum va judeca relaxările în contratimp cu măsurile luate de alte țări?
Pe marginea pandemiei de Covid vor apare în continuare multe teorii conspiraționiste. Mai multe decât pe tema OZN-urilor.
Tot ca o conspirație la cel mai înalt nivel poate fi abordată și scumpirea energiei electrice, a gazelor naturale și carburanților. Toate au apărut brusc. S-a cerut în această perioadă atâta libertate, în toate colțurile pământului cât era suficientă pentru cinci secole.
Atâta libertate s-a cerut încât s-au liberalizat prețurile. Există o penurie de produse de toate felurile. Numai covid se pare că există din plin, în diferite forme și formule, tulpini și viteză de răspândire.
Undeva prin istorie probabil oare se va găsi un corespondent al începutului de secol 21, o perioadă comparabilă cu actuala perioadă non-istorică la urma urmei? De fapt nu se întâmplă nimic din ce s-ar putea reține din punct de vedere istoric: doar că mor oameni, doar că sistemele sanitare nu fac față valurilor succesive de infectări, doar că s-au inventat vaccinuri despre care se spune că nu vindecă. Ar mai fi și scumpirile, inflația, accenturea decalajelor dintre țări.
La nivel mondial nu mai lipsește decât un război, dar atâta vreme cât nu se găsește un leac împotriva covidului nicio armată nu este în siguranță. Dacă în armata agresorului apare un năpraznic focar de covid nu va mai avea cine apăsa pe trăgaci.
