Asculta acest articolFie şi pentru câteva zile, vocile groase, piţigăiate, răguşite sau cristaline ca jeturile de vodcă rece turnată-n pahare, din cunoscuta reclamă din Siberia, par să-şi fi dat la minim potenţiometrele. La moartea Regelui o linişte nefirească s-a aşezat peste întreaga ţară. Se vorbeşte aproape în şoaptă.
Regele Mihai a fost omul care a vorbit cel mai puţin dintre toţi politicienii români ai ultimilor 28 de ani. A vorbit mai puţin şi decât cetăţeanul de rând care pune ţara la cale în faţa bodegii de la ţară la o sticlă de bere.
Portretul acestui Mihai Fără Ţară este întregit şi de modul în care s-a comportat în timpul exilului.
Arma secretă a puternicei sale personalităţi a fost tăcerea. O tăcere majestoasă. Probabil că numai adevăraţilor aleşi, regilor unşi cu adevărat de Dumnezeu, le este dat să tacă în felul în care a făcut-o Regele Mihai.
De ani buni tace şi fostul preşedinte Ion Iliescu.
Dar tăcerea lui nu spune nimic. Sau, în cel mai rău caz, spune că PSD îl marginalizează. Tace cu insistenţă şi fostul preşedinte Emil Constantinescu, dar în rarele lui apariţii publice faţa lui spune că recluziunea auto-impusă nu-i este pe plac. Ar dori, la fel ca Ion Iliescu, să fie căutat, să fie consultat mai des.
Principala armă a unei persoane publice, de fapt, singura armă veritabilă a politicianului, este cuvântul. Ca să se impună, să se facă respectat, un om politic este nevoit să scoată jeturi nesfârşite de vorbe din el. Fără cuvânt, omul politic este ca vârtelniţa unei mori de apă fără o sursă de apă.
Dar şi când vine apa turuie ca o moară stricată. De aici vine şi zicala “vorbeşte ca o moară stricată”. Sau, ca să fim înţeleşi şi de cei care nu au văzut în viaţa lor o moară de apă, un om politic fără vorbe este ca elicele unui elicopter rămas fără combustibil. Nu poate zbura din funcţie în funcţie, mai sus, tot mai sus.
Regele Mihai a fost un fel de perpetuum mobile al tăcerii. În timp ce în jur era o nesfârşită furtună, începând de la abdicarea, din decembrie 1947, viaţa sa publică a curs liniar, necontenit. O dată pe an, în timpul lungului regim comunist, adresa un mesaj către ţară, la radio Europa Liberă.
Era mereu un mesaj de încurajare, fără obişnuitele acuzaţii aduse regimului totalitar. Vorbea despre “poporul nostru”, nu despre conducători. “Să nu ne pierdem speranţa” era una dintre sintagmele reluate an de an.
Trist este că s-a văzut nevoit să reia acelaşi gen de discurs încurajator, de o disperare reţinută, şi după 1989. Poporul Său nu a reuşit să se ridice la înălţimea propriilor speranţe. Poporul deseori nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, dar Regele nu l-a certat niciodată.
A fost îngăduitor şi cu cei buni şi cu cei răi. Asta pentru că a crezut în lucrurile simple, cum ar fi iubirea faţă de ţară, nedefinită, care există în sine, care nu poate fi pusă la îndoială în niciun caz particular. După cum se comporta, era încredinţat că toată lumea gândea, despre ţară, despre binele public, asemeni lui.
Avea în puţinul său vocabular public sintagme dispărute din limbajul public la zi. Au dispărut din limbajul curent cuvintele care desemnau principiile după care se conducea “loialitate, fidelitate”. Cine mai foloseşte azi în mod natural sintagma “În slujba ţării”? În gura unui om politic obişnuit sună fals, ridicol.
Lucru curios, încurajator, la moartea ultimului rege al României, al Regelui Tăcere, parcă vocile tuturor politicienilor români au căpătat câte ceva din modestia naturală a Celui-Ce-Vorbea-Puţin cunoscând ca nimeni altul virtuţile unei tăceri regale.
