Asculta acest articolFără să fie trasate sarcini de partid și de stat, ca în fostul regim comunist, filmele americane au un rol educativ de necontestat. Nu știm însă cât se învață și cât poate fi aplicat într-o țară ca România. Din sistemul juridic este clar că nu se poate lua nimic.
De altfel în filmele românești nu vedem niciodată scene spectaculoase din sălile de judecată. Nu-i vedem pe avocați confruntându-se cu procurorii cu argumente mai degrabă speculative, de multe ori procesele luând întorsături radicale datorită unor amănunte.
Este aproape imposibil să ne imaginăm cum ar fi tratate crimele de la Caracal într-un film american, pornind de la anchetele făcute de specialiștii români care s-au ocupat de acest caz oribil.
Traseul făcut de criminal, fapta în sine, se reconstitue la o distanță de 50 de zile de la răpirea, sechestrarea, violarea și uciderea fetiței Alexandra. Lumea se întreabă de ce le-a trebuit anchetatorilor atâta timp până la reconstituire. Pe drept cuvânt este revoltată de lentoarea cu care se mișcă organele de anchetă.
În cazul unor răpiri, mai ales în cazul dispariției unor minori în filmele americane apar niște persoane care acordă sprijin moral familiilor. Se numesc, dacă nu ne înșelăm, consilieri post-traumatici.
Nu avem de unde ști pentru că în tot acest timp, de la dispariția Alexandrei, ca și de la dispariția celeilalte victime, Luiza, nu am văzut vreun psiholog pe lângă casele celor două familii. Dimpotrivă, familiile au fost amenințate de organele de control că vor fi amendate dacă nu-și țin gura, dacă mai vorbesc cu presa.
Nu par să fi înțeles nici reprezentanții de la cel mai înalt nivel cum trebuie să se comporte în astfel de cazuri. Președintele Iohannis s-a grăbit să transmită condoleanțe familiilor, deși nu se demonstrase cu probe decesul lor. Ministrul de Justiție pur și simplu a dat un telefon și a anunțat familia că fetița lor a murit arsă într-un butoi. Nu se baza pe nimic, dar dorea să se afle în treabă.
Consilierea post-traumatică, de ea fiind vorba, lipsește cu desăvârșire în toate cazurile sociale. Dorința de senzațional a presei face ca unele evenimente tragice să fie și mai amplificate.
Singura grijă în cazul Caracal a fost de a blura cătușele de la mâinile lui Gheorghe Dincă să nu cumva să i se afecteze imaginea unuia dintre cei mai sadici criminali din România.
După astfel de evenimente se trag niște învățături, se iau măsuri pentru preîntâmpinarea lor. S-au luat cumva măsuri? Măcar s-a discutat la modul cel mai serios? Nu prea. Și nici nu sunt semnale că s-ar dori acest lucru.
Lumea este deja preocupată de altceva. Se intră în campania electorală cu o mare problemă nerezolvată. Președintele în funcție este angajat total în lupta pentru câștigarea unui nou mandat. Primul ministru, înscris în cursa prezidențială, caută soluții pentru a salva guvernul amenințat cu o moțiune de cenzură.
Dacă am fi trăit într-o țară normală opoziția ar fi putut înainta o moțiune de cenzură pornind de la cazul Caracal, având ca temă siguranța cetățeanului.
Încă nu am ajuns atât de departe cu grija față de cetățean. Statul nu poate ajuta familiile lovite de tragedii nici măcar asigurându-le un sprijin moral, cum ar fi o simplă consiliere post-traumatică. Orice comentariu este de prisos.
