PSD devine partid istoric

Asculta acest articol

Social democraţia nu a fost inventată în România după revoluţia din decembrie 1989.
La fel ca Radu Câmpeanu şi Corneliu Coposu, care au reînfiinţat PNL şi PNŢCD, ca succesoare a fostelor partide istorice, şi Sergiu Cunescu a readus la viaţă Partidul Social Democrat Român.
Ion Iliescu, din păcate, nu s-a raliat social democraţiei istorice, preferând să fondeze PDSR, un partid cu o ideologie certă.
Abia după alegerile din 2000 premierului Adrian Năstase i-a venit ideea de a fuziona PDSR-ul iliescian cu Partidul Social Democrat Român, înfiinţat de Sergiu Cunescu, ca partid istoric, şi astfel a apărut un partid nou, cu o ideologie clar asumată, un PSD primit în familia Partidului Socialiştilor Europeni.
Din motive nu foarte greu de înţeles, din calcule electoral politicianiste, PSD nu a făcut nici cel mai mic efort de a se prezenta ca un partid istoric. Care sunt aceste motive? În anii 1990 Ion Iliescu prezentându-se ca o emanaţie a revoluţiei, a pornit o campanie furibundă împotriva partidelor istorice, deci şi împotriva partidului condus de Titel Petrescu. Atunci s-a produs o fractură ideologică, rămasă nerezolvată până în zilele noastre.
Acum 130 de ani, la 31 martie 1893, se înfiinţa primul partid de orientare social-democrată. Nu a avut un succes deosebit, dar exista şi se implica în viaţa socială luptând pentru votul universal, pentru drepturile muncitorilor, pentru impozitul progresiv pe venituri, învăţământ gratuit, reformă agrară etc.
Socialiştii români au participat activ la organziarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Ion Flueraş a fost ales în Consiliul Naţional Român. Zece ani mai târziu, liderul social-democrat intra în parlament pe listele PNŢ. Pe scurt, PSD are un strămoş secular, nu s-a născut din pulovărul de revoluţionar al lui Ion Iliescu. De ce nu-şi revendică PSD moştenirea social democraţiei autentice? Cred că acelaşi lucru i-a fost reproşat PSD-ului şi de Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, lider al socialiştilor europeni.
Privite lucrurile din perspectivă istorică, PNL nu ar mai trebui să se jeneze pentru parteneriatul cu PSD. Nici ţărăniştii nu ar fi trebuit să fie atât de refractari faţă de social-democraţi, dacă ar fi făcut abstracţie de Ion Iliescu. Preşedintele Partidului Social Democrat Român, Ion Flueraş, a murit în închisorile comuniste, prin anul 1953, la fel ca Iuliu Maniu, ca Dinu Brătianu şi mulţi alţi liberali şi ţărănişti.
PSD a avut şi are mulţi ideologi, dar se pare că nu are niciun istoric care să recupereze trecutul îndepărtat al socialiştilor români în favoarea actualilor social-democraţi.
Recuperată sau nu, istoria unui partid nu poate înlocui performanţa politică. Pe cât de istoric a fost PNŢ, după o singură guvernare, în alianţă cu adversarul lui istoric, PNL, a trecut într-o neîntreruptă opoziţie neparlamentară. Au trecut 22 de ani de când PNŢCD trecea drept prima vioară în guvern, deţinând funcţia de prim ministru. Candidatul său prezidenţial, Emil Constantinescu, obţinuse o victorie istorică asupra celui mai puternic politician al vremii, Ion Iliescu. Celălalt partid istoric renăscut, PNL, a supravieţuit în bună parte pentru că a fost mai flexibil în raport cu social-democraţii actuali, cu stânga nereformată.
Mulându-se pe orice ideologie, de stânga sau de dreapta, moderat în probleme sociale şi economice, UDMR înregistrează cel mai mare număr de ani la guvernare.
Pentru că nu au o istorie în spate USR şi AUR, nu au nici obligaţii doctrinare şi ideologice. Acest lucru nu este neapărat un avantaj. Dimpotrivă, unul poate fi acuzat de orientare neomarxistă, altul de o vădită tendinţă şi predispoziţie spre anti-sistem şi extremism.
Partidele desprinse din PNL şi PSD, din PNŢCD, precum şi formaţiunile nou înfiinţate, se revendică de la diferite doctrine şi ideologii, în funcţie de opţiunea liderului.
În majoritatea cazurilor ele şi dispar odată cu liderul. În cealaltă parte, la PNL, PSD, PNŢCD, liderii dispar, iar doctrinele şi ideologiile rămân.