Presă şi politică

Asculta acest articol

    Condamnarea ziaristului Sorin Roşca Stănescu la doi ani şi patru luni de puşcărie nu ar fi putut trece neobservată, chiar dacă nu ar fi fost şi senator. După şocul din 1989 presa din România a ales în foarte scurtă vreme calea partizanatului politic. Prima diviziune s-a petrecut încă din primele luni ale anului 1990. Presa pro şi anti-FSN însemna pro sau anti-Ion Iliescu. Partidele de opoziţie, reprezentate de PNŢCD, PNL şi PSDR, şi-au găsit un neaşteptat sprijin în presa independentă.

Roşca Stănescu s-a situat în zona opoziţiei democratice, spre deosebire de alţi ziarişti cărora le-au trebuit ani întregi până să înţeleagă cum merg lucrurile în politica românească post comunistă. Cert este că nu se poate despărţi presa de politică. Alegerile din 1996 au fost câştigate de presă. Sau altfel spus, PDSR-ul şi Ion Iliescu au pierdut alegerile din 1996 din cauza presei.

Sorin Roşca Stănescu s-a situat încă de la început în zona pe care am putea-o numi presă de opoziţie, însă cu o accentuată aplecare spre dreapta. Modul său de a face presă, total diferit de cel al lui Ion Cristoiu, a făcut şcoală într-o anumită perioadă. Punând investigaţia, ancheta jurnalistică pe primul plan, în detrimentul informaţiei, presa practicată de Roşca Stănescu a făcut şi victime. Anchetele ziarului Ziua, fie că au fost obiective, fie că au avut o doză de subiectivism, au reuşit să facă vâlvă.

Dar nici într-un caz, nici în altul ziariştii nu au fost scutiţi de acuzaţia de şantaj. Ziariştii de investigaţie deranjează. Ziariştii de informaţie, consideraţi moderaţi chiar şi atunci când nu sunt obiectivi, au fost toleraţi. Drept urmare, presa de investigaţie a dispărut sau şi-a restrâns foarte mult teritoriul, în vreme ce presa de informaţie a reuşit să reziste. Acesta pare să fie unul dintre motivele pentru care un ziarist ca Sorin Roşca Stănescu a ieşit din presă şi s-a îndreptat către politică. De unde, apărat de imunitate, a continuat să publice materiale incendiare, în spiritul celor din dispărutul ziar Ziua.

Prin condamnarea lui se încearcă acreditarea ideii că ar fi vorba despre o răzbunare. Apropiat al lui Traian Băsescu, devenit între timp adversar neîmpăcat al său, prieten al miliardarului Dinu Patriciu, după ce a ajuns senator Roşca Stănescu a continuat să facă presă partizană. A face o legătură între condamnarea sa şi materialele anti-Băsescu este hazardat.  Se poate spune că a fost condamnat omul politic, nu ziaristul. A fi ziarist înseamnă a trăi din presă, a scrie zilnic.

Roşca Stănescu părea mai degrabă un om cu apetit pentru afaceri şi abia în al doilea rând un om de presă. Plecarea lui “dincolo”, cum frumos spunea, nu lasă o instituţie de presă în aer, ci lasă un loc gol în băncile Senatului. Dacă ar fi fost condamnat în vremea când era director al ziarului Ziua, cu sute de ziarişti angajaţi, s-ar fi putut spune că un jurnalist a fost închis. În acel caz ar fi putut fi acuzat chiar şi preşedintele Băsescu că se răzbună pe presa incomodă.

Despre relaţiile unui ziarist de marcă, aşa cum era Sorin Roşca Stănescu, cu lumea politică se poate scrie un capitol întreg. Niciun ziarist, chiar dacă vrea, nu poate fi scos din contextul politic. Politica fără presă este mută. Politicienii fără prieteni în rândul ziariştilor efectiv nu există. Prin urmare nu i se poate reproşa nici lui Roşca Stănescu relaţia cu Traian Băsescu sau a lui Băsescu cu el. Desigur, din puşcărie ziaristul va continua să-şi facă cunoscute opiniile, dar politicianul a dispărut pentru totdeauna. Aşadar, când cei hărăziţi cu talent au de ales între presă şi politică, ar trebui să nu stea prea mult pe gânduri. Cu toate păcatele ei, presa este oricând mai onorabilă decât politica. Sorin Roşca Stănescu a ignorat acest adevăr.