Preot dr. Cristian Boloş: Postul dorinței

Asculta acest articol

Mereu am rămas plăcut impresionat de sinceritatea pe care se bazează credinţa omului credincios. Se poate numi credincios cel care participă cu regularitate la cultul divin public din biserică, cel care îşi mărturiseşte păcatele şi se împărtăşeşte cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, cel care se străduieşte din răsputeri să facă binele, evitând răul, cel care este un exemplu de iubire în familie şi în societate, având o ţinută verticală în raport cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi.

Vorbeam cu o credincioasă mai în vârstă, care în pofida anilor, nutrea o dorinţă fierbinte de a-l sluji pe Dumnezeu ca în tinereţe. Mă refer aici la regula postului.

„Cu drag aş posti, zicea dânsa, dar mă simt foarte slăbită. Boala care mi-a cuprins trupul nu-mi permite să postesc aşa cum aş dori!” În acele momente, am încercat să o liniştesc, spunându-i că, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, există un post al dorinţei, când omul doreşte, din adâncul sufletului, să postească, dar nu reuşeşte din cauza trupului care este bolnav şi slăbit Întrucât Dumnezeu pătrunde în inima şi în mintea omului, cunoscându-i gândurile, El primeşte şi acest post al dorinţei ca ofrandă adusă Lui.

Nu contează doar fapta în sine, ci şi intenţia cu care aceasta e săvârşită. Postul presupune înfrânare, însă trebuie să se aibă în vedere şi posibilităţile trupului. Un trup viguros va reuşi să treacă mai uşor peste un post lung, dar este importantă şi dispoziţia sufletului sălăşluit în acel trup.

Pe de altă parte, un trup slăbit de trecerea timpului, măcinat de boli şi de încercări, probabil că nu va fi capabil să parcurgă un post în totalitate, dar va compensa acea lipsă prin curăţia sufletului, a inimii.

Postul constituie o jertfă adusă lui Dumnezeu, în folosul omului. Postul înseamnă cumpătare, implică sacrificiu. Este o atitudine care izvorăşte din libertatea voinţei umane şi nu dintr-o constrângere, reprezentând totodată o dovadă de iubire faţă de Dumnezeu, pentru Care omul renunţă de bună voie la plăcerile trecătoare şi îmbrăţişează o viaţă angelică (chiar dacă face acest lucru numai pentru o anumită perioadă de timp). Fiecare zi de post este o oază în pustiul vieţii, deoarece postul autentic – ca atitudine sufletească – este însoţit întotdeauna şi de alte fapte bune, ca expresie a dragostei faţă de aproapele. Fiecare zi de post este un timp de mai multă bunătate.

Eu sunt de părere că ceea ce trebuie să caracterizeze postul este abţinerea de la comiterea păcatelor sau înlocuirea răului cu binele, a păcatului cu virtutea.

Am precizat anterior că, dacă trupul este bolnav, Dumnezeu îi îngăduie omului să postească după puterea sa. Dumnezeu nu-i cere omului mai mult decât poate el oferi. Însă, dacă omul, în integritatea sa, este sănătos, are datoria de a posti şi cu trupul şi cu sufletul. Dacă orice păcat se săvârşeşte în suflet prin concursul trupului, se impune ca şi purificarea să se realizeze în aceeaşi manieră. Sufletul are nevoie de trup pentru a se manifesta, iar trupul are nevoie de suflet spre a se curăţi. Sufletul şi trupul trebuie să lupte împreună pentru ca omul să ajungă la desăvârşireş orice dezacord poate reprezenta o piedică în calea mântuirii.

Omul credincios, fiind angajat ferm pe drumul ascendent spre Dumnezeu, se va folosi, în egală măsură, de trup şi de suflet pentru a posti şi pentru a însoţi această acţiune spirituală cu rugăciunea, bunătatea, cercetarea bisericii, dovedind prin atitudini, cuvinte şi fapte că este creştin, adică urmaş/următor al lui Hristos.

Un astfel de om va fi iubitor, milostiv, iertător, tolerant, respectuos, văzând în fiecare semen un altar pe care Îi poate oferi jertfă lui Dumnezeu.

Oare, noi suntem în stare să procedăm astfel?