Asculta acest articol
Învăţătura creştină ar putea fi cuprinsă într-un singur cuvânt: Iubire. Iubire de Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru, şi iubire de semeni, întrucât toţi suntem fraţi întru Hristos (Matei XXII: 36-40).
Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, prin faptul că a luat firea noastră omenească, fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El a devenit fratele nostru. Dacă între noi, ca persoane umane, şi Iisus, ca Fiu al Celui Preaînalt, s-a stabilit o relaţie de frăţietate bazată pe iubire şi bunătate, înseamnă că şi noi am devenit copii “adoptivi”, fii ai lui Dumnezeu.
Împreună alcătuim o familie. Suntem fraţi întreolaltă şi avem un Tată comun: pe Dumnezeu. Copiii au datoria să-şi iubească tatăl şi totodată au obligaţia morală de a se iubi între ei, fiindcă sunt fraţi. Care iubire poate fi mai puternică decât cea dintre părinţi şi copii şi cea dintre fraţi? “Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată” (Pilde XVIII: 19).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: “Să ne iubim unii pe alţii, căci prin aceasta dăm dovadă că-L iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi”.
Această învăţătură lansată de Mântuitorul nostru, privind iubirea care trebuie să persiste între oameni, care se impune a sta la baza relaţiilor dintre ei, bate la poarta inimii fiecăruia. Toţi auzim bătaia, dar nu toţi deschidem uşa şi de multe ori, acest “Veşnic Călător”, Care este Iisus, rămâne afară, căzând pradă indiferentismului nostru. Chipul Domnului străluceşte în fiecare om, însă ochii noştri sunt atât de acoperiţi – uneori – de voalul păcatelor, încât nu sesizăm prezenţa Lui în omul de lângă noi. Dacă trecem nepăsători pe lângă suferinţele semenilor, dacă nu suntem în stare să ne aplecăm asupra lor, cum vom putea să îi iubim şi să ne punem sufletul pentru ei? Oare, nu aşa ne sfătuieşte Iisus: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum şi Eu v-am iubit pe voi”, fiindcă “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii?” (Ioan XIII; 34-35, XV; 12-17). Cine nu-şi iubeşte aproapele, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte (I Ioan IV; 20-21) şi întrucât Dumnezeu este Iubire, cel care rămâne în iubire faţă de El şi faţă de aproapele, “rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan IV; 8, 16).
Tocmai acest aspect, această direcţie lipseşte societăţii contemporane pentru a se angaja în totalitate pe drumul ce duce spre Împărăţia Cerurilor. Este adevărat că poarta prin care se face intrarea în Împărăţie este strâmtă şi calea e îngustă (Matei VII: 13-14), însă nu e imposibil de găsit.
Important e, ca o dată ce te-ai angajat pe acest traseu, să depui efortul de a nu te abate de la el, iar dacă totuşi se întâmplă să te împiedici şi să cazi, să ai tăria de a te ridica, de a te regăsi şi de a persevera spre ţinta pe care îţi doreşti cu ardoare să o atingi. Dacă însoţitorul tău de drum este iubirea, orice rătăcire este exclusă. Prin iubire ne debarasăm de egoism şi ne unim, ne contopim cu ceilalţi.
Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletului nostru. Cel ce iubeşte cu sinceritate, acela iartă, uită, înţelege, ajută, consolează, dăruieşte, respectă. O inimă care răspândeşte iubire, intonează melodia dumnezeiască a păcii, a armoniei, transfigurând imaginea sumbră a vieţii şi a societăţii într-un senin perpetuu de primăvară, senin care sugerează o înnoire continuă, o autodepăşire în săvârşirea binelui şi în evitarea răului.
Preot dr. Cristian Boloş
Fii primul care comentează