Premiile Oscar propun filme simbolice pentru teme sociale presante | Informaţia Zilei

Premiile Oscar propun filme simbolice pentru teme sociale presante

Scris de Vasile Andreica, 01 februarie 2020 « Ştirea precedentă | Înapoi la index | Ştirea următoare »

Duminica viitoare Academia Americană de film va acorda premiile Oscar, punctul culminant al sezonului premiilor cinematografice, un eveniment urmărit cu interes şi în România, unde marea majoritate a sălilor de cinema prezintă doar filme americane. Iar în 2020 cursa pentru cele mai prestigioase premii din lumea filmului va fi extrem de strânsă, cu patru producţii favorite şi alte câteva cu şanse rezonabile la unele categorii.

”Joker” (regia Todd Philips) a primit 11 nominalizări la Oscar, inclusiv la categoriile ”cel mai bun film”, ”cel mai bun regizor” şi ”cel mai bun actor în rol principal” (Joaquin Phoenix). Este urmat de ”The Irishman” (regia Martin Scorsese), ”Once Upon a Time… in Hollywood” (regia Quentin Tarantino) şi de ”1917” (regia Sam Mendes), cu câte zece selecţii fiecare. Acestea, alături de “Ford vs Ferrari”, “Jojo Rabbit”, “Little Women”, “Marriage Story” şi “Parasite”, concurează la categoria “cel mai bun film”.

La vremea lui am consacrat o pagină întreagă filmului lui Tarantino şi l-am numit un basm alegoric al conflictului cultural din societatea occidentală între etosul conservator şi cel liberal-umanist dus la extreme. Dar aproape toate filmele nominalizate aici au ceva de spus pe teme sociale presante. Unele o fac direct, altele se exprimă prin mijloacele artei, prin metaforă şi detalii vizuale. Le-am văzut pe toate şi încercăm în continuare să vi le prezentăm în importanţa lor specifică.

”Joker”, un film-simbol

Pornind de la un personaj consacrat al universului fictiv creat de DC Comics în seria Batman, ”Joker” iese din clişeele filmelor cu super-eroi (care predomină în ultima vreme în cinematografele comerciale) şi se transformă într-un studiu al felului în care o societate toxică şi ipocrită îi poate transforma pe cei mai vulnerabili membri ai săi în rebeli ce-şi varsă mânia în stradă. O lungă serie de deziluzii şi dezvăluiri despre făţărnicia şi minciuna care-l înconjoară din toate părţile, inclusiv de la oamenii pe care-i credea cei mai apropiaţi, îl transformă pe comedianul ratat Arthur Fleck într-un simbol al revoltei şi răzbunării.

Studiul psihologic dus până la un nivel microscopic este susţinut de o interpretare de rară intensitate care probabil îi va aduce lui Joaquin Phoenix Oscarul destinat celui mai bun actor în rol principal. Transformarea treptată şi dureroasă se citeşte în fiecare gest, iar revolta personală creşte în paralel cu revolta socială dintr-un Gotham City (poreclă consacrată pentru New York) sufocat de gunoi material şi moral. Fără a străluci prin originalitate (se bazează pe seria Batman şi thrillerele din anii 80), filmul reuşeşte să surprindă angoasele unei omeniri care pare să devină victima propriului succes şi devine un inspirat comentariu pentru mişcări de protest (uneori violent) ca mai vechiul Occupy din SUA sau, recent, Vestele galbene din Franţa şi Sardinele din Italia. Vedem că nimeni nu devine ”rău” fără motiv. E un adevăr incomod, dar necesar. Ambalat în metafore vizuale memorabile (scara pe care Joker urcă din lumea lui subterană), o coloană sonoră fascinantă şi roluri secundare pe măsură (Robert De Niro, Frances Conroy). E un film care poate rămâne printre capodoperele secolului nostru.

”Parasite”, marea revelaţie

Rareori se întâmplă ca un film străin să intre pe lista pentru ”cel mai bun film”, ba chiar cu şanse rezonabile de a primi premiul. Regizorul sud-coreean Bong Joon-Ho a reuşit cu ”Parasite” să şteargă toate graniţele de gen (şi noi i-am da Oscarul pentru regie). Avem aici comedie, dramă, thriller, comentariu social, chiar puţin romantism şi erotism, totul într-o poveste plauzibilă, condusă magistral spre un deznodământ violent şi melancolia înfrânţilor. E povestea a două familii: una săracă, locuind la demisol (încât gazele deratizării le intră pe geam în casă), şi una bogată, locuind în vila luxoasă a unui arhitect celebru.

Cine pe cine parazitează? Săracii care se insinuează prin escrocherii şi manipulări în casa celor bogaţi? Bogaţii care perpetuează inegalităţile sociale? Minciuna care pare a fi indispensabilă funcţionării societăţii? ”Ploaia care va veni le va potopi pe toate”, spune un cântec. Şi tocmai ploaia desfundă, cumva, canalizarea în care toate frustrările colcăiau şi duce filmul spre un final greu de anticipat. Din păcate acest film minunat n-a ajuns încă în cinematografe la noi, dar când va ajunge merită văzut, pentru că izbuteşte să facă un portret imparţial şi fără crispare al condiţiei umane dintr-o societate pe care şi noi, aici, o trăim în toată splendoarea ei polarizată.

”The Irishman” şi ”1917”, sau despre pomul lăudat

”The Irishman” a fost poate cel mai aşteptat film al ultimilor ani. Martin Scorsese conducându-i pe De Niro, Pacino şi Pesci într-un film cu gangsteri şi povestea lui Jimmy Hoffa? Ce putea merge prost? Ei bine, aproape totul. Starurile îşi arată vârsta (toţi bat spre 80 de an), iar efortul de a-i întineri digital în scenele presupuse a avea loc în tinereţe este neconvingător. Filmul e prea lung, are uneori un aer de docudramă indulgentă, De Niro şi Pacino practic se joacă pe ei înşişi, iar momentele de reală emoţie sunt puţine şi adesea par prea deliberate. Revenit după 20 de ani de pauză, Joe Pesci e într-adevăr strălucitor în rolul său de boss mafiot rafinat şi ar merita Oscarul pentru rol secundar masculin. Dar per total acest film-omagiu arată mai degrabă ca un recviem al genului care a produs atâtea mari succese şi un cântec de lebădă mai curând trist pentru protagoniştii lui.

”1917” al lui Sam Mendes a fost prezentat ca o minune tehnică şi o poveste bazată pe amintirile unui bunic veteran al frontului de vest din Primul Război Mondial, unde moartea a căpătat proporţii industriale. Într-adevăr, maniera de filmare şi cadrele obţinute de celebrul director de imagine Roger Deakins sunt remarcabile (iar Oscarul categoriei pare acontat deja). Dar iluzia unui film realizat dintr-un singur cadru nu scuză nenumăratele clişee şi lucruri neverosimile dintr-un scenariu scris parcă pe genunchi pentru un joc video. Lista lor ar umple toată această pagină. Actoria nu prea iese în evidenţă, iar scenografia, oricât se străduie să redea oroarea acelui teatru de război infernal, devine prea conştientă de sine, prea epatantă, sfârşind într-un artificial calofil fără substanţă. E un film pe care merită să-l vezi la cinema, dar nu te îndeamnă să-l revezi. Păcat, putea fi o mare reuşită dacă nu încerca atât de strident să fie.

Tot la categoria ”pomul lăudat” am aminti şi ”Cei doi papi”, producţie Netflix la graniţa docudramei, interesantă, uneori emoţionantă, dar cu un iz puternic de marketing şi PR religios. Interpretarea lui Sir Anthony Hopkins în rolul Papei Benedict merită însă apreciată. Dar concurenţa la premiul rolului secundar este mai acerbă ca oricând, favoriţii fiind totuşi Joe Pesci şi Brad Pitt.

Binecuvântaţi femeile şi copiii

Scarlett Johansson are două nominalizări pentru două filme bune. Primul e ”Marriage Story”, povestea destrămării unei familii din lumea teatrului, filmată cu empatie şi uneori cu umor, în care partenerul ei Adam Driver se impune ca un star autentic şi ar fi avut şanse la Oscar în lipsa Jokerului. Al doilea e un film care ne-a plăcut mult de tot: ”Jojo Rabbit”.

Are ca protagonist un băieţel de 10 ani din Germania anului 1945, îndoctrinat ca la carte cu nazism, dar cu inimă bună, dovadă că nu e în stare să ucidă la comandă un iepuraş, în tabăra Hitlerjugend unde merge de altfel entuziast. Scarlett e mama lui, femeie dintr-o bucată, bonomă, puternică, opozantă a regimului, care ascunde în casă o tânără evreică pe care la început Jojo o vede mai rău ca pe un şobolan, ca pe parcurs să ajungă s-o iubească sincer. Filmul e haios, dar devine pe parcurs tot mai serios, ajungând la un patos discret care evocă sentimente dintre cele mai elevate când vezi cum acest copil crescut de partid să fie dur îşi regăseşte bunătatea sub influenţa prezenţelor feminine din viaţa lui. Director de imagine, inspirat şi atent la tonurile cerute de moment, este Mihai Mălaimare jr.

S-a făcut mult tapaj pe seama neincluderii Gretei Gerwig în categoria ”cel mai bun regizor” pentru noua versiune a ”Fiicelor doctorului March”. Mai ales în cercurile feministe. Dar feminismul real, fără agresivităţi şi devieri, răzbate tocmai din acest film delicat despre modul în care patru surori îşi caută împlinirea. Delicat, dar şi dezlânat, amestecând planurile temporale fără prea mare noimă. Saoirse Ronan, în rolul lui Jo, scriitoarea familiei, primeşte o nouă şi meritată nominalizare.

Iar în filmul ”Ford vs Ferrari”, evocând legendara cursă de la Le Mans din 1966 şi eforturile echipei Ford conduse de Carroll Shelby, un film extrem de masculin, competitiv, cea mai luminoasă figură e tot una feminină: soţia pilotului Ken Miles, jucată de Caitriona Balfe. Arată o femeie sigură pe sine şi înţelegătoare cu lumea bărbaţilor – o femeie cum ne-am dori cât mai multe în aceste vremuri isterice.

Acum rămâne să vedem ce va alege Academia – şi să comentăm, desigur, după aceea.

Abonează-te acum Online!
Adaugă un comentariu Ne păstrăm dreptul de a refuza publicarea comentariilor care nu respectă nişte reguli simple ale bunului simţ, care reprezintă atac la persoană, sau care sunt off-topic. Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii.

  • Goldis Admitere

  • Dacă vrei ca reclama ta să apară aici, sună la 0261.767.303 sau 0724.103.517