Asculta acest articolLa 1 ianuarie 2019 România va prelua președinția Uniunii Europene. Preluarea președinției de la Austria coincide cu intrarea în anul electoral pentru prezidențiale. Așadar, președintele în exercițiu va avea avea un ascendent asupra contracandidaților. Nu se pune problema că președintele Klaus Iohannis nu va dori să-și reînnoiască mandatul. Încă din campania precedentă a anunțat că are un proiect care se întinde pe o perioadă de zece ani.
Au trecut doar doi ani și jumătate. Destul de puțin, însă suficient pentru a ne da seama ce fel de președinte este Klaus Iohannis. Cota lui de încredere este destul de ridicată ținând cont de situația politică din România.
Pe de altă parte, nu a avut ocazia să se exprime în toată plenitudinea personalității sale din simplul motiv că nu a avut un guvern al său, cu care să poată colabora în totalitate. Scurta experiență a guvernului tehnocrat nu se poate pune decât ca o experiență nefericită. Lipsa de profesionalism a membrilor cabinetului a fost mai mult decât evidentă. Nu poți lua un funcționar de rangul trei-patru, un consilier oarecare și să-l faci ministru peste noapte. Nu este doar cazul guvernului Cioloș. În actualul guvern sunt destul de mulți amatori care nu ar avea ce căuta în fruntea unui minister. Dar aceasta este altă problemă.
Preluarea președinției UE ne poate aduce beneficii sau prejudicii de imagine. Dacă se va profita de ocazie și politicienii vor începe să exporte problemele tipic românești va fi un dezastru. Dezbaterea de la Bruxelles de acum două zile în comisia de drepturi și libertăți civile, justiție și afaceri interne nu a oferit o imagine onorabilă pentru România. S-au prezentat, in nuce, cele două tabere care se sfâșie de ani de zile. Cât de întoarsă pe dos este societatea românească o demonstrează prestația celor ce s-au deplasat la Bruxelles. Societatea civilă s-a erijat în avocatul instituțiilor de forță, în vreme ce reprezentanții guvernului au militat pentru respectarea drepturilor individului. Paradox mai al dracului nu poate exista.
Ar trebui să ne gândim cu groază că preluând președinția UE în 2019 ne paște pericolul de a ne face de râs la nivel european. Taberele vor fi aceleași, actorii politici în linii mari vor fi cei de azi. Dușmăniile, adversitățile, de asemenea, vor fi proporțional împărțite între partide și candidați prezidențiali. Klaus Iohannis va fi acuzat că își face imagine pe banii UE, fondul alocat fiind de aproximativ 100 de milioane de euro. Fiind an electotal, ieșirea în stradă a protestatarilor de acum va fi contrabalansată de ieșirea în stradă a armatei PSD.
Unul din neajunsurile democrației este polarizarea populației în funcție de interesele partidelor. Omul din tabăra A îl urăște pe omul din tabăra B. Nimic din ceea ce face partidul de stânga nu le este pe placul cetățenilor care votează partidul de dreapta. Și invers: nimic din ce face un guvern de dreapta nu le convine cetățenilor care votează un partid de stânga. Klaus Iohannis, oricât și-ar dori, nu poate fi altceva decât susținătorul unei singure tabere. Intră în logica politică a fiecărei campanii electorale pentru alegerea președintelui demonizarea celeilalte tabere. Alegerile democratice înseamnă, în fond, înregimentarea într-o tabără care urăște cealaltă tabără.
Realizarea consensului național, o utopie, cade teoretic în sarcina președintelui țării. Se va vedea pe parcursul anului 2018, când se va celebra Centenarul României, cât de dezbinată este nația. Este foarte posibil ca în 2018 să se consume mai multă energie pe dispute decât pe consens și bună înțelegere, iar 2019 va atinge apogeul disputelor interne. Într-o astfel de situație politică internă va prelua România președinția UE la 1 ianuarie 2019.
