Asculta acest articol
Unul din basmele cele mai încărcate de simboluri din literatura română, “Povestea lui Harap Alb” este destul de greu de adaptat pentru scena de teatru. Spectacolul lansat recent de secția română a Teatrului de Nord reușește să fie fidel textului și să strecoare, în același timp, doza necesară de umor fără a duce totul în bășcălie.
De la publicarea poveștii în 1877, mai întâi în “Convorbiri literare” sub conducerea lui Titu Maiorescu, apoi în “Timpul”, unde lucra Mihai Eminescu, basmul lui Creangă s-a pretat la multe interpretări, pentru că, dincolo de partea sa accesibilă copiilor, personajele lui fantastice și locurile comune acestui gen literar, destui cititori avizați au văzut aici mai mult decât o poveste a unui fiu de împărat. Se poate imagina o lectură în cheie interiorizată, teologică chiar, a înfruntării lui Harap Alb cu încercările la care e supus mai întâi de tatăl lui, apoi de Spânul care îi fură identitatea, așa cum egoismul își însușește fraudulos noblețea spirituală a chipului divin din om. Personajele hiperbolizante din suita care-l însoțește pe tânărul fiu de împărat devin simboluri ale tuturor simțurilor, căci fără stăpânirea lor omul nu poate visa la împlinirea deplină. De altfel, toți – Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă – îl asigură pe Harap Alb că acolo unde merge el, la lupta cu vrăjile fiicei Împăratului Roșu și vicleniile tatălui ei, nu are cum să se descurce fără ei, așa cum omul complet nu poate face față provocărilor și mașinațiunilor patimilor și minții fără să-și ia în posesie simțurile și abilitățile în cel mai înalt grad.
Lăsând la o parte sensurile mai mult sau mai puțin vădite ale poveștii, vom spune că, spre deosebire de alte spectacole pentru copii adaptate și regizate de el, Andrei Mihalache a intervenit mult mai puțin în text. Și credem că e mai bine așa, căci uneori aluziile și ironiile – chiar grosiere pe alocuri – îngrămădite în alte povești erau mult peste capacitatea copiilor de a le înțelege. Așa că povestea curge șnur, ajutată vizual de decor și mai ales de costume, parte a scenografiei imaginate de Alexandru Radu.
Andrei Stan îl joacă pe Harap Alb fără să caute să se impună, căci personajul e un centru de greutate influențat de toți cei din jur. Cornel Miron nu-l face pe Spân prea odios, ci mai curând creează un șmecheraș de duzină, încât e greu de crezut că Împăratul Verde se lasă chiar așa ușor păcălit. Trioul fetelor acestuia (Crina Andriucă, Rozana Fânață, Anca Dogaru) e savuros în redarea emoțiilor vârstei primelor iubiri. Cristian But face patru roluri, cel mai izbutit fiind machiavelicul Împărat Roșu. Fata lui a încăput la premieră în pielea Ioanei Cheregi, care o transformă într-un soi de personaj de desene animate cu eroi malefici, ajutată și de costumația cu aripi de liliac. Galeria ajutoarelor lui Harap Alb, bine conturat fiecare (și îmbrăcat cum se cuvine), e asumată de Rora Demeter, Cristian Dan, Adriana Vaida, Lucia Maria Racșan și Carmen Frățilă, cea din urmă preluând alte două roluri (baba și Sfânta Duminică). Tibor Szekely este unul din fiii papă-lapte al Împăratului Alb și mâna dreaptă a Împăratului Roșu, iar în ambele ipostaze are momente comice de ținut minte. Roxana Fânață e zvelta regină a albinelor, Cristian Iorga s-a costumat în rolul calului, iar Carol Erdos își pune în valoare de ceva timp vârsta și barba impunătoare în toate rolurile de împărați sau moși din poveștile de la Teatrul de Nord.
Un spectacol plăcut, de folos trupei și micilor spectatori deopotrivă.
Fii primul care comentează